Asculta acest articol
Regizorul maghiar Laszlo Nemes a făcut senzație cu filmul său de debut, ”Fiul lui Saul”, câștigător al Oscarului pentru cel mai bun film străin în 2016, în care ne purta prin viscerele Holocaustului nazist în căutarea urmelor omeniei. Acum, premiat la Veneția, al doilea său film e o disecție a unui altfel de holocaust, invizibil și insidios, care va pulveriza Europa marilor imperii. Aici crimele, dincolo de realitatea lor fizică, sunt în primul rând de natură morală.
”Apusul” începe tautologic. Ni se arată un colț de stradă din Budapesta începutului de veac XX, copleșit de un întuneric brusc și fără întoarcere. Un început destul de neinspirat pentru un film care se va dovedi un periplu plin de cotituri brutale prin lumea eleganței unui Imperiu Austro-Ungar care, aparent, se afla la apogeul său în 1913, când într-o prăvălie de pălării o tânără apucă să probeze trei sau patru modele până când reușește să spună că de fapt venise să se angajeze.
Așa începe caruselul scenaristic care se va transforma, în cele două ore și ceva ale filmului, într-un thriller în care povestea devine tot mai pasionantă și mai neverosimilă, până la catastrofa finală. Căci tânăra pomenită mai sus, pe nume Irisz, e fiica foștilor patroni ai magazinului Leiter, morți într-un incendiu despre care nu e clar cine l-a pus la cale și de ce, dar bănuim într-un târziu că e vorba de misteriosul frate al lui Irisz, Kalman Leiter, un nume care bagă spaima în toți cei din anturajul firmei. Aparent Kalman e șeful unei bande de anarhiști unguri porniți împotriva austriecilor din cercurile înalte și încearcă să se răzbune pe actualul director al firmei Leiter, Oszkar Brill (evident de etnie germană), care în interesul bunului mers al afacerilor a transformat magazinul într-un fel de bordel cu ștaif care trimite anual câte o angajată la Viena, spre folosul protipendadei.
Lucrurile devin din ce în ce mai sordide, iar figura lui Kalman tot mai legendară (nu e sigur nici măcar că mai trăiește), încât în cele din urmă un ultim act de bravură al fetei aruncă totul în aer. Finalul ne-o arată pe Irisz cu o privire de oțel, într-o tranșee plină de ostași zgribuliți: a început măcelul.
Nemes păstrează tehnica din primul film, punând camera mânuită de Matyas Erdely să urmărească îndeaproape odiseea protagonistei, interpretată mai ales din priviri mate și fierbere în suc propriu de revelația filmului, Juli Jakab. Este un nou exemplu de narațiune filmică la persoana I, detaliile decorului fiind încețoșate deliberat ca să păstreze câmpul vizual pe ceea ce contează. Pătrundem tot mai adânc în cancerul interlop care roade această societate pe dinăuntru, alergăm printre chipuri încrâncenate și frumuseți de plastic, asistăm la scene de o violență deloc lipsită de simț estetic (cel mai bun exemplu ar putea fi momentul în care Irisz ucide, într-o barcă pe Dunăre, un individ abscons care foarte bine ar putea să fie Kalman). Filmul are ritm, tensiune, culoare, tenebre, cere multă atenție, dar o răsplătește din plin. E lung într-adevăr, dar dacă te-a prins nu simți cum trece timpul și parcă nicio scenă nu e în plus în această disecție a unui corp social răvășit de metastaze.
Vlad Ivanov face din nou un rol excelent, un joc cerebral, strâns, un Brill care nu e un erou negativ clasic, ci mai curând un om prins fără scăpare în mașinăria pe care a creat-o. Apare și Levente Molnar, cel născut la Satu Mare, într-o compoziție grotescă a unui vizitiu care știe multe și nu spune mai nimic. Remarcăm și două actrițe care impun prin frumusețea lor clasică și jocul inteligent: Evelin Dobos (Zelma, mâna dreaptă a lui Brill) și poloneza Julia Jakubowska (nefericita contesă Redey).
Luxuriant în detalii, cu o tensiune greu de uitat, acest portret al unui holocaust moral pedepsit prin prăbușirea vechii Europe amintește un proverb românesc mereu actual: “pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. S-ar potrivi și zilelor noastre.
Fii primul care comentează