ISRAEL ȘI PALESTINA

Conflictul dintre Israel și Palestina a început înainte de a fi înființat statul Israel, în 1948

Asculta acest articol

Conflictul israeliano-palestinian a provocat zeci de mii de morți și a strămutat multe milioane de oameni, și își are rădăcinile într-un act colonial realizat cu mai bine de un secol în urmă.

Timp de zeci de ani, mass-media occidentale, academicieni, experți militari și lideri mondiali au descris conflictul israeliano-palestinian ca fiind fără soluție, complicat și blocat.

Vom prezenta în continuare un ghid pentru a se vedea care au fost mișcările de natură politică, militară, în regiunea conflictului, care practic este unul dintre cele mai longevive conflicte din lume.

Declarația Balfour

În urmă cu mai bine de 100 de ani, pe 2 noiembrie 1917, secretarul de externe al Marii Britanii de atunci, Arthur Balfour, a scris o scrisoare adresată lui Lionel Walter Rothschild, o figură de profil a comunității evreiești britanice. Scrisoarea a avut un efect seismic asupra Palestinei, care se simte și astăzi. A angajat guvernul britanic să „înființeze în Palestina un cămin național pentru poporul evreu” și să faciliteze „realizarea acestui obiectiv”. Scrisoarea este cunoscută sub numele de Declarația Balfour. În esență, o putere europeană a promis mișcării sioniste o țară în care nativii arabi palestinieni reprezentau mai mult de 90% din populație.

Un mandat britanic a fost creat în 1923 și a durat până în 1948. În acea perioadă, britanicii au facilitat imigrația evreiască în masă – mulți dintre noii rezidenți fugeau de nazism în Europa – și s-au confruntat, de asemenea, cu proteste și greve. Palestinienii au fost alarmați de schimbarea demografică a țării lor și de confiscarea pământurilor lor de c[tre britanici pentru a fi predate coloniștilor evrei.

Revoltele palestinienilor din anii 1930, reprimate de britanici

Creșterea tensiunilor a dus în cele din urmă la Revolta arabă, care a durat din 1936 până în 1939. În aprilie 1936, nou-înființatul Comitet Național Arab a cerut palestinienilor să lanseze o grevă generală, să rețină plățile de taxe și să boicoteze produsele evreiești pentru a protesta împotriva colonialismului britanic și a imigrației evreiești în creștere. Greva de șase luni a fost reprimată brutal de britanici, care au lansat o campanie de arestare în masă și au efectuat demolări de case punitive, o practică pe care Israelul continuă să o pună în aplicare împotriva palestinienilor și astăzi.

A doua fază a revoltei a început la sfârșitul anului 1937 și a fost condusă de mișcarea de rezistență țărănească palestiniană , care a vizat forțele britanice și colonialismul. Până în a doua jumătate a anului 1939, Marea Britanie a adunat 30.000 de soldați în Palestina.

În tandem, britanicii au colaborat cu comunitatea coloniștilor evrei și au format grupuri armate și o „forță de contrainsurgență” condusă de britanici de luptători evrei, numită Special Night Squads.

În Yishuv, comunitatea coloniștilor de dinainte de stat, armele au fost importate în secret și fabrici de arme au fost înființate pentru a extinde Haganah, care a devenit mai târziu nucleul armatei israeliene. În acei trei ani de revoltă, 5.000 de palestinieni au fost uciși.

Până în 1947, populația evreiască ajunsese la 33% din Palestina, dar deținea doar 6% din pământ.

Organizația Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 181, care a cerut împărțirea Palestinei în state arabe și evreiești. Palestinienii au respins planul deoarece a alocat aproximativ 55% din Palestina statului evreu, inclusiv cea mai mare parte a regiunii de coastă fertilă.

La acea vreme, palestinienii dețineau 94% din Palestina istorică și reprezentau 67% din populația acesteia.

Nakba din 1948 sau curățarea etnică a Palestinei

Chiar înainte ca mandatul britanic să expire pe 14 mai 1948, paramilitarii sionişti se îmbarcau deja într-o operaţiune militară de distrugere a oraşelor şi satelor palestiniene pentru a extinde graniţele statului sionist care urma să se nască.

În aprilie 1948, peste 100 de bărbați, femei și copii palestinieni au fost uciși în satul Deir Yassin de la periferia Ierusalimului. Asta a dat tonul pentru restul operațiunii, iar din 1947 până în 1949, peste 500 de sate, orașe și orașe palestiniene au fost distruse în ceea ce palestinienii numesc Nakba sau „catastrofa” în arabă. Se estimează că 15.000 de palestinieni au fost uciși, inclusiv în zeci de masacre.

Mișcarea sionistă a capturat 78% din Palestina istorică. Restul de 22% au fost împărțiți în ceea ce sunt acum Cisiordania ocupată și Fâșia Gaza asediată.

Se estimează că 750.000 de palestinieni au fost forțați să părăsească casele lor. Astăzi, descendenții lor trăiesc ca șase milioane de refugiați în 58 de lagăre din Palestina și în țările vecine: Liban, Siria, Iordania și Egipt.

Pe 15 mai 1948, Israelul și-a anunțat înființarea

Pe 15 mai 1948, Israelul și-a anunțat înființarea, însî chiar a doua zi a început primul război arabo-israelian și luptele s-au încheiat în ianuarie 1949, după un armistițiu între Israel și Egipt, Liban, Iordania și Siria.

Cel puțin 150.000 de palestinieni au rămas în statul nou creat Israel și au trăit sub o ocupație militară strict controlată timp de aproape 20 de ani, înainte de a li se acorda în cele din urmă cetățenia israeliană.

Egiptul a preluat Fâșia Gaza, iar în 1950, Iordania și-a început stăpânirea administrativă asupra Cisiordaniei.

În 1964, a fost înființată Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP), iar un an mai târziu, a fost înființat partidul politic Fatah.

Naksa, sau Războiul de șase zile și așezările

La 5 iunie 1967, Israelul a ocupat restul Palestinei istorice, inclusiv Fâșia Gaza, Cisiordania, Ierusalimul de Est, Înălțimile Golanului Sirian și Peninsula Egipteană Sinai în timpul Războiului de șase zile împotriva unei coaliții de armate arabe. Pentru unii palestinieni, acest lucru a dus la o a doua deplasare forțată, sau Naksa, care înseamnă „recul” în arabă.

În decembrie 1967 s-a format Frontul Popular Marxist-Leninist pentru Eliberarea Palestinei. În următorul deceniu, o serie de atacuri și deturnări de avioane din partea grupărilor de stânga au atras atenția lumii asupra situației dificile a palestinienilor.

Construcția așezărilor a început în Cisiordania și Fâșia Gaza ocupate. A fost creat un sistem pe două niveluri, coloniștilor evrei care le-au oferit toate drepturile și privilegiile de a fi cetățeni israelieni, în timp ce palestinienii trebuiau să trăiască sub o ocupație militară care îi discrimina și interzicea orice formă de exprimare politică sau civică.

Prima Intifada (1987-1993) a dus la înființarea mișcării Hamas

Prima Intifada palestiniană a izbucnit în Fâșia Gaza în decembrie 1987, după ce patru palestinieni au fost uciși când un camion israelian a intrat în coliziune cu două dube care transportau muncitori palestinieni. Protestele s-au extins rapid în Cisiordania. Prima Intifada a dus, de asemenea, la înființarea mișcării Hamas, o ramură a Frăției Musulmane care s-a angajat în rezistență armată împotriva ocupației israeliene.

Răspunsul cu mâna grea a armatei israeliene a fost încapsulat în politica „Spărgeți-le oasele” susținută de ministrul apărării de atunci, Yitzhak Rabin. Acesta a inclus crime sumare, închideri de universități, deportări de activiști și distrugeri de case.

Intifada a fost realizată în primul rând de tineri și a fost condusă de Conducerea Națională Unificată a Revoltei, o coaliție de facțiuni politice palestiniene angajate să pună capăt ocupației israeliene și să stabilească independența palestiniană.

În 1988, Liga Arabă a recunoscut OLP ca unic reprezentant al poporului palestinian.

Potrivit organizației israeliene pentru drepturile omului B’Tselem, 1.070 de palestinieni au fost uciși de forțele israeliene în timpul Intifadei.

Anii Oslo și Autoritatea Palestiniană

Intifada s-a încheiat cu semnarea Acordurilor de la Oslo în 1993 și formarea Autorității Palestiniene (AP), un guvern interimar căruia i s-a acordat autonomie limitată în buzunarele din Cisiordania și Fâșia Gaza ocupate.

OLP a recunoscut Israelul pe baza unei soluții cu două state și a semnat efectiv acorduri care i-au oferit Israelului controlul a 60% din Cisiordania și o mare parte din resursele de pământ și apă ale teritoriului.

Autoritatea Palestiniană trebuia să facă loc primului guvern palestinian ales care conduce un stat independent în Cisiordania și Fâșia Gaza cu capitala în Ierusalimul de Est, dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Criticii AP îl consideră un subcontractant corupt al ocupației israeliene care colaborează îndeaproape cu armata israeliană pentru a reprima disidența și activismul politic împotriva Israelului.

A doua Intifada

A doua Intifada a început pe 28 septembrie 2000, când liderul opoziției Likud, Ariel Sharon, a făcut o vizită provocatoare la complexul Moscheei Al-Aqsa, cu mii de forțe de securitate desfășurate în și în jurul orașului vechi al Ierusalimului. Ciocnirile dintre protestatarii palestinieni și forțele israeliene au ucis cinci palestinieni și au rănit 200 în decurs de două zile. Incidentul a declanșat o revoltă armată pe scară largă.

Israelul a reocupat zonele guvernate de Autoritatea Palestiniană și a început construcția unui zid de separare care, împreună cu construcția de așezări rampante, a distrus mijloacele de trai și comunitățile palestiniene.

La momentul semnării Acordurilor de la Oslo, puțin peste 110.000 de coloniști evrei locuiau în Cisiordania, inclusiv Ierusalimul de Est. Astăzi, cifra este de peste 700.000 de locuitori pe peste 100.000 de hectare de teren expropriat de la palestinieni.

Diviziunea palestiniană și blocada Gaza

Liderul OLP, Yasser Arafat, a murit în 2004, iar un an mai târziu, a doua Intifada s-a încheiat, așezările israeliene din Fâșia Gaza au fost demontate, iar soldații israelieni și 9.000 de coloniști au părăsit enclava.

Un an mai târziu, palestinienii au votat pentru prima dată la alegeri generale. Hamas a câștigat majoritatea. Cu toate acestea, a izbucnit un război civil Fatah-Hamas, care a durat luni de zile, soldat cu moartea a sute de palestinieni.

Hamas l-a expulzat pe Fatah din Fâșia Gaza, iar Fatah – principalul partid al Autorității Palestiniene – a reluat controlul unor părți din Cisiordania.

În iunie 2007, Israelul a impus o blocadă terestră, aeriană și navală pe Fâșia Gaza, acuzând Hamas de „terorism”.

Războaiele din Fâșia Gaza, din păcate, au continuat. Israelul a lansat patru atacuri militare prelungite asupra Gaza, în 2008, 2012, 2014 și 2021. Mii de palestinieni au fost uciși, inclusiv mulți copii , și zeci de mii de case, școli și clădiri de birouri au fost distruse. Atacul din 2008 a implicat utilizarea de arme interzise la nivel internațional, cum ar fi gazul fosfor. În 2014, în decurs de 50 de zile, Israelul a ucis peste 2.100 de palestinieni.