Asculta acest articol…. au fost cei mai crunți pentru populația din Țara Românească, marcați de jafuri, robie și sărăcie.
De la sfârșitul secolului al XVII-lea și până aproape de jumătatea secolului al XIX-lea, Principatele Române au trecut printr-un calvar politic, economic și social. Este perioada despre care se spune că a facilitat crearea unui decalaj de aproape două secole față statele occidentale. Practic, în timp ce Europa vestică și centrală cunoștea apariția iluminismului, a progreselor științifice și a marilor explorării și colonizări, pășind mai apoi, în zorii epocii industriale, Principatele Române se zbăteau încă în Evul Mediu.
Jugul otoman tot mai greu
La începutul secolului al XVIII lea, Moldova și Valahia erau doar o tristă ruină a vremurilor voievodale – ale lui Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun sau Radu cel Mare. Tot mai închinate turcilor, sufocate de controlul otoman, Principatele Române ajung de-a dreptul la cheremul Înaltei Porți, umilite, jefuite și lăsate fără niciun fel de apărare, atât în fața bandiților locali, cât și a celor proveniți din rândurile dezertorilor sau tâlharilor sud-dunăreni. Această perioadă coincide în bună parte cu regimul domniilor fanariote. După ce Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu, ultimii mari domnitori ai Moldovei și Țării Românești, au trădat pe otomani, unul la ruși, celălalt la austrieci și la ruși, sultanul a decis instituirea unui nou sistem. Domnitorii pământeni au fost înlocuiți cu greci sau albanezi din cartierul Fanar din Istanbul.
Ca-n vremea lui Pazvante
Cea mai dificilă perioadă din acest veac îngrozitor a fost totuși stăpânirea lui Osman Pazvantoglu la Vidin. În timpul său, Țara Românească era aproape de nelocuit, din cauza jafurilor, crimelor și răpirilor. Pe scurt, Osman Pazvantoglu a fost un ienicer otoman care a reușit printr-o uriașă ambiție să devină pașă. S-a născut prin 1758, se presupune în Bosnia sau zona Vidinului. Tatăl său a fost la rândul său ienicer, mai precis agă de ieniceri la Vidin.
Osman Pazvantoglu și-a început de altfel cariera de ienicer sub comanda tatălui său. Odată cu domnia lui Selim al III-lea, un sultan reformator, totul s-a schimbat în viața ienicerilor din neamul Pazvantoglu.
Selim al III-lea dorea reformarea armatei pentru a face față noilor provocări ale războiului. Ienicerii, trupe de elită extrem de conservatoare s-au opus. Ba chiar s-au revoltat în zone precum Ioanina, Belgrad și Vidin, zone ceva mai îndepărtate de Istanbul. Printre revoltați s-a aflat și Osman, dar mai ales tatăl său. Inițial, depășit de situație, sultanul a făcut concesii, dar imediat ce revoltele s-au mai liniștit, liderii acestora au fost pedepsiți. Tatăl lui Pazvantoglu a fost spânzurat.
Osman Pazvantoglu a rătăcit ca mercenar ajungând inclusiv ca gardă de corp a lui Nicolae Mavrogheni, domnitorul Țării Românești. După ce ajunge șef peste arnăuți, fiind un personaj inteligent și totodată foarte bun în meseria armelor, Pazvantoglu complotează mazilirea lui Mavrogheni. Complotul este desconspirat, iar Osman abia scapă de decapitare cu ajutorul poetului grec Rigas Feraios, prietenul său.
Pazvantoglu ajunge din nou pe câmpul de luptă, participând voluntar la războaiele turcilor cu austriecii. Se remarcă prin faptele sale de arme, iar sultanul îl iartă. Pazvantoglu nu renunță însă la ambițiile sale. Strânge bande de tâlhari balcanici, fie sârbi, bosnieci, bulgari sau turci și îi organizează militar. Aceștia vor purta denumirea de cârjalii sau pazvangii. Cu ajutorul lor cucerește Vidinul și se proclamă independent față de sultan. Bate monedă proprie și încheie relații diplomatice cu alte state. Pazvantgolu ocupă tot mai mult teritoriu, pașalâcul său ajungând să se întindă de la Dunăre până la Munții Balcani.
În 1789, sultanul trimite o armată rușie pentru a cuceri Vidinul, dar Pazvantoglu îi respinge atacurile cu soldații-bandiți din slujba sa. Obligat de împrejurări, Selim îl recunoaște oficial ca pașă de Vidin.
Dacă pentru supușii săi, Pazvantoglu a fost un lider onest, pentru locuitorii Țării Românești a fost un dictator. Acesta a cerut domnitorilor români să-i plătească tribut și să-i ofere toate bunurile de care are nevoie. De cealaltă parte, domnitorii români erau somați de otomani să nu dea nimic lui Pazvantoglu. Supărat că nu a primit lucrurile cerute, Pazvantoglu a declanșat mai multe campanii de jaf la nordul Dunării. Armate întregi de cârjalii au trecut în Țara Românească și au făcut pagube incredibile. Incendiau sate, jefuiau, omorau și mai ales luau femei și copii drept robi, pentru a fi vânduți în piețele de sclavi. „La 15 noiembrie 1800, într-un raport adresat de către ambasadorul Spaniei la Constantinopol, Don Ignacio Maria cavaler del Corral y Aguirre ministrului spaniol de stat Mariano Luis de Urquijo, se menţionează că Pazvantoglu s-a făcut stăpân pe întreaga Bulgarie. Valahia Mică [Oltenia] este pustie din cauza terorii pe care o împrăştie [Pazvantoglu], şi chiar din Bucureşti au plecat multe familii din aceeaşi cauză“, amintește Bogdan Bucur în lucrarea sa. Câteva luni mai târziu se întâmplă din nou. „La 4 februarie 1801, acelaşi ambasador al Spaniei la Constantinopol, Don Ignacio Maria cavaler del Corral y Aguirre, raportează următorului ministru spaniol de stat Pedro de Cavallos faptul că trupele de bandiţi ale lui Pazvantoglu atacă, fură şi devastează totul în calea lor şi că acelaşi lucru îl fac şi rămăşiţele mizerabile ale armatelor turceşti, pe care Pazvantoglu le-a înfrânt, şi care s-au împrăştiat şi făptuiesc mii de excese“, precizează Bogdan Bucur în aceeași lucrare.
În perioada 1800-1803, cârjalii au prădat cumplit Țara Românească. Fără o armată, domnitorii fanarioți au încropit miliții, au tocmit arnăuți și au reușit să oprească grosul atacurilor cârjaliilor prin 1801. Dar prin țară rămăseseră mici bande de cârjalii care luau sat cu sat, incendiau și jefuiau. Zvonul că o mare armată a fost trimisă de Pazvantoglu să atace Bucureștiul a creat o panică fără precedent. Inclusiv domnitorul a fugit la Brașov, capitala fiind abandonată. În București, arnăuții, bandiții de toate felurile au comis jafuri și atrocități fără precedent. Din cauza cârjaliilor care făceau legea, satele se depopulau în ritma amețitor, oamenii preferând să fugă cât mai departe. Atacurile s-au mai rărit odată cu organizarea la disperare a boierilor și domnitorilor, tocmind sau constituind cete de arnăuți, panduri sau miliții. Abia în 1807, când Pazvantoglu a murit din cauza unei boli, teroarea a luat sfârșit.
CITEȘTE ȘI:
Cei mai tineri părinți din istorie și cazul românesc de excepție
ISTORIE LOCALĂ
Fii primul care comentează