Asculta acest articol
Există diferenţe între agresiunea Federaţiei Ruse asupra Ucrainei şi atacurile unor grupe teroriste asupra Israelului, însă rezultatele sunt aceleaşi: zeci, sute, mii de morţi, victime colaterale.
Există, totuşi, o veste bună: în ciuda războaielor, muzele, mai precis evenimentele culturale, parcă se derulează cu o mai mare intensitate, cu o sporită amploare.
Ucrainenii au surprins lumea acoperind cu saci de nisip monumentele, statuile. Părea o nouă formă de artă.
Dacă cruzimea atacurilor cu rachete şi drone sunt o noutate, ele vor avea un corespondent în lucrările de artă, în literatură, în muzică, poate şi în arhitectură. O clădire cu etajele în pământ este mai bine apărată de drone. Războiul este o temă recurentă. Scriitori participanţi la primul război mondial, precum şi artişti ca Aurel Popp, aflaţi în prima linie, au făcut o adevărată obsesie în urma primului război mondial.
În acelaşi timp, alţi artişti şi scriitori au trecut relativ uşor peste grozăviile războiului şi s-au concentrat pe alte teme.
George Mihail Zamfirescu este unul dintre ei.
Marcăm în această săptămână, în Satu Mare, un dublu eveniment: 125 de ani de la naşterea scriitorului George Mihail Zamfirescu şi o sută de ani de la apariţia primei reviste literare din Satu Mare, Icoane Maramureşene.
Participant la primul război mondial, după un stagiu pe la cenaclurile bucureştene, Zburătorul lui Eugen Lovinescu, Literatorul lui Alexandru Macedonski, tânărul George Mihail Zamfirescu, din dorinţa de a face ceva, părăseşte Capitala pentru un colţ de ţară.
Tânărul plăpând, dar extrem de hotărât, chiar arţăgos când era nevoit să-şi impună punctul de vedere asupra artei pe care o stăpânea, arta dramatică, în ultimă instanţă este un întemeitor.
La Bucureşti, deşi nu era decât un începător, se implică în înfiinţarea “Societăţii tinerilor scriitori români”. Sosit la Satu Mare, impulsionează activitatea “Cercului cultural al tinerilor români din Satu Mare”, înfiinţând o trupă de teatru cu care va bate satele şi oraşele din nord-vestul ţării.
Credea, practic, în instituţionalizarea actului de cultură. Este un lucru bun instituţionalizarea. Deviza tinerilor din Societatea scriitorilor suna ca un slogan care li se atribuie liberalilor “Prin noi înşine”. Făcând un salt în timp, de la anii de după primul război mondial, ani de căutări înfrigurate, în literatură, în artă, ajungând în zilele noastre putem lesne observa că procesul de instituţionalizare a culturii este la fel de desăvârşit ca în timpul regimului comunist. Adică statul a “naţionalizat” cultura. Nu prin cenzura la sursă, la autor, ci prin cenzura la robinet.
Printre cei peste 16.000 de ordonatori de credite din România, se află şi instituţiile de cultură subordonate guvernului, consiliilor judeţene, primăriilor, agenţiilor guvernamentale etc.
Acest sistem distruge libera iniţiativă, instituie o cenzură financiară asupra actului de creaţie, alimentează birocraţia, devorează bugetul ca nişte şoricei.
Un neliniştit ca George Mihail Zamfirescu nu ar rezista în zilele noastre, ar capota la fel ca în urmă cu o sută de ani când se puneau bazele instituţiilor de stat.
Printre puţinele excepţii de instituţii care şi-au atins scopul poate fi inclusă şi Revista Fundaţiilor Regale. La uşile căreia a bătut şi G.M. Zamfirescu, fără să i se deschidă.
S-ar putea da nenumărate exemple de instituţii de cultură care la fel de bine s-ar putea ocupa de o brutărie, de o plăcintărie, nu însă şi de o fermă agricolă, pentru că acolo se munceşte.
Destinul unui scriitor este, în fapt, destinul culturii din care face parte. Multe speranţe la tinereţe, multă dezamăgire spre sfârşitul vieţii, chiar dacă respectivul scriitor moare în jurul vârstei de 40 de ani. Exemplul luat de noi a fost G.M. Zamfirescu, însă la fel de bine puteam înlocui numele lui cu numele lui Ady Endre.
A fost un gest măgulitor pentru mine, scrie tânărul G.M. Zamfirescu, când pictorul Aurel Popp a văzut o oarecare asemănare între mine şi Ady Endre.
