Asculta acest articol
Doi oameni politici maghiari care au încercat să salveze Ungaria după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar la finalul Primului Război Mondial au destinele legate de Carei. Unul dintre ei este un conte din familia Karolyi, iar celălalt s-a născut chiar în oraşul aflat acum în judeţul Satu Mare.
Contele Karolyi Mihaly a fost prim-ministru şi preşedinte al unui stat cu viaţă scurtă, Prima Republică Ungară, care a existat în perioada noiembrie 1918 – martie 1919 şi a fost urmat de dictatura comunistă a lui Kun Bela şi regimul ultraconservator al lui Horthy Miklos. Alături de Karolyi, numit “Contele Roşu” pentru ideile sale social-democrate, s-a aflat radicalul Jaszi Oszkar, născut la Carei, care a îndeplinit o funcţie foarte delicată în acele momente, cea de Ministru al Naţionalităţilor. Ambii au sfârşit în exil.
Cartea de amintiri despre acele vremuri scrisă de Jaszi în 1920, “Calvarul maghiar, învierea maghiară“, a fost amplu recenzată în revista “Transilvania” din martie 1921, sub semnătura lui Ioan Georgescu, articolul intitulându-se “Din frământările politice ale Maghiarilor”. Din acest material vom cita în cele ce urmează.
Contele cu idei de stânga
Provenind dintr-o faimoasă familie nobiliară şi unit prin căsătorie cu cea mai influentă casă aristocratică din Ungaria, Karolyi Mihaly era considerat un conservator când a intrat în Parlamentul de la Budapesta în 1910. Dar ideile promovate de acesta au tins spre stânga; reformă agrară, vot universal, drepturi egale pentru naţiunile din Austro-Ungaria. În 1916 “Contele Roşu” şi-a format propriul partid, propunând reforma regimului dualist, o deschidere spre alte alianţe şi acordarea dreptului de vot pentru femei. În 1918, Karolyi se declara un susţinâtor al propunerilor preşedintelui american Woodrow Wilson pentru încheierea păcii unui război pierdut.
Karolyi nu era un ipocrit şi a trăit tot mai auster, chiar în perioada în care era şeful statului. Iată cum descrie Georgescu caracterul său< “Karolyi nu s’a îmbogăţit, fiind la putere, nici n’a sfidat lumea plimbându-se în automobile. El stă modest în locuinţa lui din Buda. Când 1-a visitat odată Jaszi şi a văzut o vacă slabă, păscând în grădină – era vaca de lapte a copiilor lui Karolyi – acesta i-a zis< Vezi, atâta e tot ce mai am dintr’o bunăstare, odinioară aproape princiară. (…) O vacă slabă. Atâta tot. – Şi de câte ori a cinat săptămâni întregi numai câte o bucăţică de caş, el preşedintele unei republici şi unul din cei mai mari proprietari de pământ ai ţării. Nevasta lui încă era ca şi el. Îşi spăla singură rufele. Şi totuş omul acesta e astăzi cel mai odios înaintea Maghiarilor şi e socotit ca cel mai primejdios aventurier, care a primejduit ca nimeni altul ţara ungurească. Nimic mai greşit! precum cu atâta dreptate observă dl Jaszi. Oamenii sunt, de regulă, miopi în aprecierea întâmplărilor istorice. Ei leagă aceste întâmplări de ultima cauză, deşi adevăratele cauze sunt cu mult mai multe şi mai depărtate.”
Dar să vedem care a fost povestea scurtei Republici de la Budapesta conduse de Karolyi Mihaly. Îi dăm cuvântul lui Ioan Georgescu.
Revoluţia din octombrie 1918
“Camarilla austro-ungară nu voia să audă de un cabinet Karolyi. Ştia că asta înseamnă moartea ei. De aceea şi în ceasul al 12-lea s’a împotrivit, stăruind pentru numirea unui cabinet sub conducerea contelui Hadik. Numai când frontul s’a desfiinţat cu totul şi armatele au.plecat în neorânduială către casă, s’a format consiliul naţional maghiar sub preşedinţia lui Karolyi Mihaly. (…) Abia atunci li s’au deschis ochii Habsburgilor şi, prin arhiducele Iosif, care locuia în palatul regal din Buda, îl “încredinţează” pe Karolyi Mihaly cu preşedinţia consiliului de miniştri şi cu alcătuirea noului cabinet. (…) Toţi miniştrii spuneau trecătorilor că regele a numit preşedinte al consiliului pe Karolyi, dar vestea a fost primită cu răceală. Iar când Jaszî a împărtăşit această ştire într’o adunare populară mai mare a auzit glasuri ca acestea< «Regele?… Cine e Regele?… Trăiască Republica!» (…)
S’a zădărnicit şi încercarea de împăciuire a naţionaliăţilor nemaghiare. Românii Ia Arad au declarat d-Iui Jaszi prin dl Iuliu Maniu, că vreau ei să fie stăpâni pe soartea lor, de aceea pretind predarea tuturor judeţelor locuite de Români în mâna lor- imperiul. Dl Jaszi spune, că ştia de mai nainte, că n’are să ajungă la nici o înţelegere cu Românii; a încercat însă, ca să-şi facă datoria. Atât şi nimic mai mult.
La 16 Noemvrie, guvernul, silit de împrejurările schimbate, a convocat consiliul naţional mărit, care a proclamat republica, alegând de preşedinte al republicei populare maghiare pe fostul prim-ministru Karolyi Mihaly. Deja mai nainte, la 30 Octomvrie 1918, comandamentul suprem al trupelor austroungare a pus, cu ştirea regelui Carol, pe ostaşii dela Piave să voteze, dacă doresc să fie mai departe regat, sau să fie republică. Ostaşii toţi au votat pentru republică. (…)
Maghiarii au fost ca opăriţi, când colonelul Vyx la 18 Decemvrie 1918 le-a comunicat ştirea comandamentului suprem al armatelor aliate şi asociate, că «antanta priveşte pe România ca pe aliata ei şi armata română are acelaş drept să ocupe teritoriile prevăzute în punctele armistiţiului ca şi celelalte naţiuni ale Antantei». Aceasta a fost culmea. Părea că şi-au perdut toţi capul, aşa era de tragic conflictul, zice dl Jaszi, dintre pacifismul şi politica reală a minţii şi între naţionalismul şi iubirea de dreptate a subconştiinţei noastre. Multe glasuri strigau de atunci< «Să preia Antanta stăpânirea Ungariei». Dar n’a preluat-o antanta, ci dictatura proletariatului, în frunte cu Kun Bela (instituită în martie 1919, în urma crizei provocate de condiţiile grele impuse Ungariei pentru încheierea păcii – n.red.). (…)
E curios că regimul acesta roşu al lui Kun Bela, care la început voia să răstoarne întreaga lume, în cele din urmă nu mai avea nici atâţia oameni, ca să conducă cel puţin un judeţ, cum se cade. Când a văzut apoi, că Românii sunt mai tari decât Cehoslovacii, şi trec biruitori Tisa, înaintând spre viesparul fărădelegilor, Budapesta, Kun Bela a fugit cu un tren special la Viena – el, care zicea că trebue luptat împotriva oligarhiei române până ce mai este un soldat şi un glonţ.
Câtă deosebire între el şi Karolyi! Karolyi a predat puterea tocmai ca să încunjure vărsările de sânge. (…)”
Programul lui Karolyi
“Şi ce voiau să facă aceste elemente? Care era programul lor de muncă? (…)
1. Încheierea unei păci convenabile situaţiei internaţionale; lichidarea dualismului austro-ungar şi creiarea de relaţiuni politice şi economice nouă, mai bune, cu statele naţionaliste ce aveau să se înfiinţeze.
2. Împăcarea naţionalităţilor nemaghiare pe baza punctelor lui Wilson.
3. Democratizarea administraţiei şi a legislaţiei.
4. Asigurarea deplină a libertăţilor publice.
5. Împăcarea maselor populare prin împărţirea pământului şi introducere de reforme sociale potrivite cu împrejurările schimbate; socializarea monopolurilor.
6. Asigurarea productivităţii prin desfiinţarea blocadei.
7. Încetarea tuturor ostilităţilor şi ruperea legăturilor cu aliaţii Germani.
Programul era frumos, dar nu se putea înfăptui.
Cusurul cel mai mare a fost că noul guvern Karolyi nu avea lista celor 2-3.000 de oameni de omenîe, pe care să-i fi rugat să ia în mână conducerea treburilor ţării, şi astfel au fost siliţi să se folosească cu oamenii cari se îmbiau ei. Se ştie însă că oamenii buni şi de omenie nu se îmbulzesc nici odată, ci mai bine stau de o parte. Se îmbulzesc şi-şi îmbie serviciile numai cei obraznici şi neastâmpăraţi. Karolyi era om bun; prea bun chiar şi socotea că toţi sunt buni şi de omenie ca el. De aceea l-au înşelat foarte mulţi.
Al doilea cusur a fost, că Antanta (puterile aliate şi asociate) au tratat pe Maghiari ca şi pe Germani, cu cari erau de o potrivă de vinovaţi în deslănţuirea răsboiului mondial, şi n’au ţinut seamă că Karolyi Mihaly, personal, era altfel de om, nu ca cei ce au fost înaintea lui Ia cârma ţării ungureşti. (…)
Al treilea cusur a fost că guvernul Kârolyi nu avea armată. După căderea fronturilor, a izbucnit o anarhie militară înspăimântătoare. Când avea să plece Karolyi şi soţii la Belgrad, să fixeze condiţiunile armistiţiului, abia au găsit, după căutare de două zile, câţiva soldaţi maghiari, cari să însoţească trenul ministerial până la Belgrad. Nu e mirare că însuşi ministrul de răsboiu Linder Bela a declarat că nu vrea să mai vadă ostaşi. În anarhia aceasta a fost ucis de soldaţi întorşi de pe front fostul prim-ministru Ştefan Tisza.”
În iulie 1919 Karolyi a plecat în exil, revenind în Ungaria abia în 1946 şi fiind pentru doi ani ambasador în Franţa (a demisionat în 1949). A murit la 19 martie 1955 în satul francez Vence.
Citște și:
25 mai 1919: Regele Ferdinand a fost întâmpinat la Carei de 4 mirese din Oaş
Fii primul care comentează