Asculta acest articol
Războiul din Ucraina a trecut de o sută de zile. Și nu sunt semne că va înceta prea curând. Chiar și Marcel Ciolacu, aflat într-o vizită în Republica Moldova, și-a expimat opinia în fața președintelui Maia Sandu că va fi un război de durată.
Ce înseamnă un război de durată? O criză în primul rând economică și politică manifestându-se în diverse forme, cu mari consturi sociale.
Ceea ce îngrozește lumea, parcă mai mult decât bombele nucleare cu care se laudă Rusia, este foametea anunțată de la cel mai înalt nivel, de guverne și instituții, precum și de bogații lumii, acționarii giganților tehnologici.
Pandemia de coronavirus, cu toate costurile ei, multe inutile, nu poate fi comparată cu situația creată de Rusia prin declanșarea acestui război care ține strict de o decizie politică. Nu țara în sine, nu Federația Rusă era sufocată având nevoie de un nou spațiu vital, ci conducătorul ei. Vladimir Putin este singurul vinovat.
Dacă Rusia s-ar fi străduit după dezmembrarea URSS-ului să-și construiască propria democrație, întreaga civilizație mondială ar fi luat un curs nou. Poate că, încă, este o utopie să vorbești despre democrație într-un stat ca Federația Rusă.
S-ar putea face o comparație între China și Rusia, dar nu s-ar ajunge la niciun rezultat dacă unitatea de măsură este libertatea individuală, drepturile omului.
Din punct de vedere economic, tehnologic, Rusia a rămas o țară înapoiată. Poate că acesta este și norocul democrațiilor vestice.
Dacă Vladimir Putin ar dispune de forța economică, de tehnologia Chinei, armata rusă ar fi ocupat cele două regiuni, Donbasul și Luganskul, printr-o operațiune militară fulger, pentru ca apoi să ajungă la Kiev. De asemenea, ar fi ocupat nordul Mării Negre și nu ar fi ezitat să-și anexeze Republica Moldova.
În fața unui viitor incert, cu o economie și o viață socială afectată pe de o parte de pandemie, pe de altă parte de războiul ruso-ucrainean, fiecare țară se descurcă așa cum crede de cuviință. Fiecare guvern vede în felul său criza și ia măsuri pentru limitarea efectelor generate în primul rând de criza energetică. Nu se poate spune că Rusia este singura vinovată. Uniunea Europeană își are partea ei de vină.
Federația Rusă a transformat petrolul și gazele naturale într-o adevărată armă economică. Germania și Franța își au partea lor de vină bazându-se prea multă vreme pe resursele provenite din Rusia, la un preț care le asigura prosperitatea.
Pe de altă parte, deși nu a ocupat Ucraina, Rusia se folosește de resursele ei ca de bunurile proprii. Tăind legăturile cu porturile, armata rusă a început să exporte rezervele de cereale ale Ucrainei.
Cum pot reacționa, de fapt cum reacționează țările europene, Uniunea Europeană, NATO, în fața acestui agresor care nu respectă nicio regulă, niciun principiu înscris în Carta ONU? Este clar că se poate reacționa doar prin înarmarea armatei ucrainene și printr-un set de sancțiuni economice.
Un embargou total mai degrabă ar fi pus în dificultate Vestul decât Rusia. Sancțiunile au un cost și pentru cei ce le iau. Ungaria, de exemplu, nu poate renunța la gazul și petrolul rusesc. România are o situație ceva mai lejeră. Are gaz și petrol, însă până acum nu l-a exploatat în măsura în care ar fi putut-o face. Într-un fel, războiul a trezit România dintr-o lungă letargie economică, dintr-o delăsare ce durează de peste 30 de ani. Sub amenințarea foametei poate se va acorda mai multă atenție și agriculturii.
Petrol avem, gaz avem, teren agricol avem. Ce ne mai lipsește? Voința de a face. În fața acestui viitor din ce în ce mai incert să sperăm că ne vom pune pe muncă.
