Asculta acest articolDocumentele istorice evidențiază că la început judecătorii erau juzii orașului Satu Mare cunoscuți sub numele de „villicus” și aveau un rol esențial în administrarea dreptății. Cu timpul, acești judecători au început să colaboreze cu consiliul local, consolidând autonomia juridică a orașului.
Autonomia juridică și regele Sigismund
Una dintre cele mai marcante perioade din istoria Sătmarului este legată de domnia regelui Sigismund. În 1407, regele Sigismund a reafirmat privilegiul orașului de a se bucura de o justiție independentă, plasând orașul sub jurisdicția directă a regelui și a trezorierului său. Acest statut special a protejat Satu Mare de interferențele externe, inclusiv de cele ale comitatelor învecinate. Acest gest nu a fost unul întâmplător, ci o recunoaștere a importanței strategice și a maturității administrative a orașului.
Totuși, nu toate bătăliile pentru autonomia juridică au fost ușor câștigate. În 1641, orașul a trebuit să-și apere drepturile împotriva unui abuz al administratoruli Debreczeni Tamás, apelând la Camera Regală din Szepes pentru sprijin.
În ciuda liniștii aparente din documentele istorice, Satu Mare a avut de-a face cu numeroase cauze juridice, multe dintre ele legate de schimbul proprietăților imobiliare. De asemenea, adulterul era considerat o infracțiune gravă, tratată cu severitate de către judecători.
Un exemplu notabil este cel al lui Nyirő János, judecător în 1612, care a emis patru sentințe împotriva celor care au încălcat normele morale ale societății.
Prejudiciile și mentalitățile vremii erau adesea exprimate în sentințele emise de autoritățile locale. Satu Mare, un oraș din nord-vestul Transilvaniei, oferă o fereastră interesantă în aceste vremuri.
Un exemplu este sentința din 11 mai 1612, în care Katalin, soția lui Béltheki Balog András și fiica lui Hadadi Karja Mihály, a fost acuzată de adulter cu Tholvaj Adrás. În ciuda faptului că adulterul era considerat o ofensă gravă, sentința era totuși surprinzător de blândă pentru vremurile respective: în loc să fie condamnată la moarte, cum ar fi fost normal în multe alte părți, ea a fost bătută și izgonită din oraș, cu amenințarea unei pedepse mai severe în caz de recidivă.
Cu toate acestea, sentința din 14 iulie 1612, în care Makray Sándor a fost instruit să jure împotriva soției sale Katha pentru adulter, subliniază cât de arbitrară putea fi justiția acelor vremuri. Dacă Makray nu ar fi depus mărturie împotriva soției sale, ambii soți ar fi fost pedepsiți fizic și forțați să trăiască împreună.
„14 iulie, 1612: având în vedere că Makray Sándor a demonstrat cu dovezi suficiente că soția lui Katha a precurvit. Să repete, deci, prin jurământ în prezența a șapte martori că soția lui, murdărind patul conjugal, a precurvit. După trei zile să o ducă la stâlpul infamiei și să-i taie capul. Iar dacă Makray Sándor nu va jura împotriva soției lui, să fie bătuți amândoi și să-și ispășească păcatele trăind împreună mai departe.”
Anul 1716, procesul vrăjitoarelor din Sătmar
În istoria orașului Sătmar, anul 1716 rămâne marcat de un eveniment înfiorător: ultimul proces al vrăjitoarelor. În acele timpuri dominate încă de superstiție, două moașe din Mintiu, Fodoroaia și Rubánoaia au fost supuse unei judecăți nemiloase, bazată pe suspiciuni și acuzații nefondate.
Din investigațiile și actele de la acea vreme, se poate desprinde o poveste care spune multe despre mentalitatea epocii. Moartea acestor două femei a avut rădăcinile în nepriceperea lor profesională, în acuzații reciproc suspecte și în mărturii forțate, extrase sub tortură. Unele dintre pacientele lor s-au îmbolnăvit după intervențiile celor două, iar copiii „s-au uscat în urma tratamentelor cu ceaiuri din diverse plante”.
Într-un caz particular, după ce Fodoroaia nu a reușit să ajute o femeie bolnavă, aceasta a susținut că este legată prin magie. Când a fost căutată această „legătură”, au fost descoperite două ghemuri de sfoară în casa femeii. Bănuielile au căzut asupra Rubánoaiei. Într-un alt incident, soțul unei paciente susține că a fost teleportat magic în grădină sub un prun de Rubánoaia.
Dar poate cel mai ciudat eveniment care a condus la condamnarea lor a fost unul în care Rubánoaia a fost chemată în casa unei gospodine. Gospodina a auzit că un măturoi așezat la intrare și presărat cu sare ar putea detecta o vrăjitoare. Rubánoaia, după ce a consumat vin la invitația gospodinei, a început să se comporte ciudat: „deodată se ridică, tropotește, dorește muzicanți pentru că vrea să danseze.” Așa cum era de așteptat, gazda a crezut că măturoiul și nu vinul a fost cauza comportamentului.
Toate aceste acuzații, mărturii și superstiții au condus la un verdict tragic: femeile au fost supuse unor teste inumane: scufundate în apă și arse cu fier încins, iar ulterior au fost condamnate la moarte prin ardere pe rug.
Această poveste este o mărturie a epocii, ilustrând cum superstiția și teama pot duce la acte nejustificate de cruzime.
Tribunalul Regal din Satu Mare: o scurtă retrospectivă
Justiția din Sătmar a evoluat de-a lungul anilor, în mod remarcabil, dintr-un ansamblu de cazuri excepționale spre o uniformitate care a caracterizat mai multe regiuni ale Ungariei. Cu o istorie bogată, din momentul naționalizării și comasării tribunalelor din Sătmar, Carei și Șomcuta Mare, Satu Mare a devenit gazda prestigiosului Tribunal Regal.
Acest tribunal și-a început activitatea în Piața Deák, azi ca Piața Libertății, având ca locație inițială „sediul comitatului”. La sfârșitul secolului 19 s-a mutat în Palatul Justiției cu două nivele, de pe actuala stradă Mihai Viteazul, transformându-se astfel în cea mai impozantă clădire publică din Satu Mare.
În termeni de competență, Tribunalul Regal superviza activitatea a nouă judecătorii de plasă, ocupând astfel locul al doilea ca importanță în provincie, după Tribunalul din Oradea.
Avantajul major al acestui tribunal era poziționarea sa centrală, având legături excelente cu calea ferată, facilitând accesul rapid către judecătorii precum Baia Mare, Seini, Carei-Ardud, Fehérgyarmat, Mátészalka și Șomcuta Mare. Teritorial, competența tribunalului cuprindea întreg comitatul Sătmar și, adițional, judecătoria regală a plasei Halmeu din comitatul Ugocea.
Președinții Tribunalului Regal
Dr. Róth Ferencz, născut la Carei la 29 septembrie 1860, a fost la data scrierii monografiei județului cel de-al patrulea președinte al tribunalului, după Boross Pál, Móricz Lajos și Galba Lajos. Cu o educație juridică solidă și o carieră notabilă, dr. Róth Ferencz a contribuit semnificativ la evoluția jurisprudenței în regiune.
Echipa tribunalului cuprindea 19 judecători: : K. Papolczy Gyula, judecător de curte regală, Kölcsey János, judecător de curte regală, Balog József, Papp Endre, Hunyor Ödön, Szarukán Zoltán, Hegedüs Gyula, Morvay Károly (judecător central de instrucție), dr. Némethy József, Szabó József, Nunzer Dezső, Rozgonyi Viktor, Balázs János, dr. Knoll Béla, dr. Paál István, dr. Jeney Sándor, dr. Horváth Benő,. În sprijinul acestora vine și un număr de 16 stagiari, subgrefieri și grefierilor, coordonat de șeful de birou, Lefter István.
Din punct de vedere al volumului de lucru, tribunalul gestiona anual peste 20.000 de cazuri penale, civile și funciare, plus cazuri comerciale, de urbariu și legate de dreptul minier.
Un alt aspect important al competenței tribunalului este gestionarea apelurilor provenite de la judecătoriile de plasă. Datorită numărului mare de judecătorii și a creșterii constante a cazurilor judecate, responsabilitatea acestei sarcini a crescut exponențial, necesitând chiar formarea unui al doilea complet.
Conducerea Tribunalului este împărțită între președinții diverselor comisii și complete, printre care dr. Róth Ferencz și dr. Papolczy József, evidențiindu-se ca personalități marcante ale justiției locale.
Procese penale cu rezonanță națională
Tribunalul regal din Satu Mare, de-a lungul istoriei sale, a fost scena unor cazuri judiciare de rezonanță națională. Două dintre cele mai notabile cazuri care au fost dezbătute aici au fost legate de Franz Pál și Papp Béla, ambii fiind implicați în crime care au șocat comunitatea la acea vreme.
Franz Pál, în colaborare cu iubita lui, Új Borbála, a fost acuzat de comiterea a patru jafuri mortale. Pál, un fost calfă sitar, a fost găsit vinovat de uciderea unei femei în vârstă și a altor trei persoane într-o altă ocazie, folosind metode brutale, precum strangularea. Deși a negat cu vehemență acuzațiile, probele împotriva lui și mărturiile oferite de Új Borbála l-au făcut condamnabil fără nicio îndoială. În timp ce Új Borbála a primit o condamnare la închisoare pe viață pentru complicitate, Franz Pál a fost condamnat la moarte și executat.
Un alt caz deosebit de notoriu a fost cel al fratricidului comis de Papp Béla, Zsoldics Mihály și Papp Zoltán. Papp Béla, un proprietar respectabil și un fost locotenent de cavalerie, a fost acuzat că a pus la cale uciderea propriului frate, Papp Elemér, în încercarea de a-și însuși moștenirea acestuia.
După mai multe tentative nereușite de otrăvire, Papp Béla și-a convins ciobanul, Zsoldics Mihály, să-l împuște pe fratele său. Pe baza mărturiilor și probelor, Béla și Zsoldics au fost condamnați la moarte pentru faptele lor, în timp ce un alt frate implicat, Zoltán, a primit o condamnare de 8 ani de închisoare pentru complicitate. Cu toate acestea, Zsoldics a obținut grațierea și a fost condamnat la închisoare pe viață, în timp ce Béla a fost executat.
Aceste cazuri tragice subliniază gravitatea și complexitatea cazurilor cu care Tribunalul regal din Satu Mare s-a confruntat de-a lungul anilor și au lăsat o amprentă profundă în memoria colectivă a comunității. Tribunalul Regal din Satu Mare s-a confruntat cu un număr semnificativ de cazuri penale, multe provenind din regiunea Oaș.
În cadrul jurisprudenței civile, un aspect deosebit îl reprezintă problemele legate de urbariu. Acestea sunt deosebit de complexe, deoarece comasările se realizează parțial conform dreptului maghiar, dar și conform reglementărilor din Ardeal. O mare parte a teritoriului ținutului Chioarului, incluzând Șomcuta Mare și împrejurimile, se afla sub jurisdicția tribunalului. Secțiile de carte funciară erau foarte ocupate cu transcrierea și redactarea documentelor funciare.
Parchetul care opera alături de Tribunalul Regal era compus din patru procurori. La conducere se afla procurorul regal dr. Fabó Zoltán, avându-i ca membri pe Jakó Sándor, Leitner Emil și Papp Szilviusz. Existau, de asemenea, nouă judecătorii regale de plasă subordonate tribunalului regal, dintre care cea din Satu Mare era condusă de judecătorul regal Vereczy Antal. Anual, aceasta soluționa peste 2500 de procese civile și aproape 1000 de cazuri penale.
Teritoriul de jurisdicție al tribunalului regal a coincis cu cel al baroului, care avea 119 avocați practicanți. Baroul, sub conducerea președintelui Korányi János, nu doar că îndeplinea sarcinile legale, dar oferea și ajutor financiar avocaților sau familiilor acestora în situații dificile.
În Satu Mare și majoritatea sediilor judecătoriilor de plasă existau notari publici regali, care răspundeau de camera teritorială de notari publici din Debrecen.
Satu Mare dispunea de un penitenciar modern, parte din Palatul Justiției, conceput pentru 150 de deținuți și echipat cu toate facilitățile tehnologice de vârf, inclusiv încălzire cu agent termic lichid și conducte de apă. În medie, aici erau găzduiți 120 de deținuți, sub supravegherea inspectorului Marton Lázár.
Justiția sătmăreană la începutul anilor 1900 se prezenta ca un sistem bine organizat și eficient. Aceasta se datora succesului reformei justiției începută în anul 1875, care a redus numărul tribunalelor și a extins teritoriul lor de competență. Tribunalele mari și puternice, precum cel din Satu Mare, nu numai că gestionau eficient problemele juridice, dar erau și apreciate de cetățeni datorită profesionalismului și eficienței lor.
Sursa: „Magyarország vármegyéi és városai: Szatmár vármegye” – Comitatele și orașele Ungariei: Comitatul Sătmar, Coordonator Borovszky Samu, 1908. Capitolul despre justiție a fost scris de avocatul Tanody Endre.
Fii primul care comentează