Pictorul Aurel Popp, persecutat de comunişti

Asculta acest articol

Aurel Popp este fără îndoială cel mai mare pictor pe care l-a dat Satu Mare. Opera sa este coloana vertebrală a Muzeului de Artă din Satu Mare. Fără tablourile sale nu se poate vorbi despre  arta plastică sătmăreană. Cu atât mai mult este greu de înţeles de ce s-a desfiinţat expoziţia permanentă din incinta muzeului.

Arta lui Aurel Popp s-a născut din suferinţă, din sacrificii personale greu de imaginat. Personalitate complexă, se pare că marele artist era şi un personaj dificil. Avea propriile idei despre istorie, politică, viaţă culturală, nu întotdeauna pe placul contemporanilor. A avut şi nenorocul să trăiască într-o perioadă istorică frământată.

A participat la Primul Război Mondial, la Revoluţia din Ungaria, la refacerea de după război a României Mari. A prins şi Al Doilea Război Mondial, a fost martorul instalării comunismului. Viaţa i-a fost potrivnică în toate perioadele, sub unguri a fost acuzat că este un român naţionalist, sub români a fost acuzat că s-a dat cu ungurii. A fost un om care a suferit îngrozitor, un artist care abia şi-a dus zilele.

Cu toate acestea, s-a dovedit unul dintre cei mai mari susţinători ai artei şi culturii în judeţul Satu Mare. Recunoscut încă din timpul vieţii ca un mare artist, prieten cu mari personalităţi, de la Octavian Goga la Ady Endre şi Nicolae Tonitza, pictorul şi sculptorul Aurel Popp a avut neşansa de a fi una dintre primele victime ale regimului comunist. Publicăm un material zguduitor despre chinurile la care a fost supus de comuniştii din Satu Mare.

În  februarie 1945 pictorul Aurel Popp a luat parte la o adunare populară ţinută în sala Cinematografului din Casa Meseriaşilor (Cinematograful Popular). El a fost invitat de către Inspectoratul Şcolar din Satu Mare în calitate de director la Liceul Industrial din Localitate.

Aici a avut loc un incident trist în urma căruia artistul sătmărean a fost ridicat de poliţişti şi întemniţat. Aurel Popp a fost ţinut în Penitenciarul Satu Mare timp de 190 de zile, timp în care a făcut de două ori greva foamei ca să afle motivul arestării sale. A aflat pentru ce a fost arestat abia in iulie 1945, când a fost anchetat de şeful Siguranţei de atunci, celebrul Weisz Vasile. În această perioadă a fost suspendat din postul deţinut  la Liceul Industrial.

Tratamentul din Penitenciar i-a ruinat sănătatea, de aceea la câteva luni după ce a fost eliberat din închisoare, artistul sătmărean a deschis proces împotriva celor care i-au pricinuit toate suferinţele.

Aurel Popp a criticat noua conducere a judeţului instalată în decembrie 1944

Totul a început la cumpăna dintre anii 1944/1945 când la cererea lui Josif Nyisztor, Aurel Popp a scris câteva articole pentru ziarul “Hirado”. “Eram periclitaţi în cea mai mare măsură, toţi care ne adunasem pentru a începe o nouă viaţă în locuinţele noastre de tot ruinate şi furate. Prin aceste articole am dorit noi tovarăşii în vârstă mai înaintată să le atragem atenţia celor de la conducere ce e în primul rând de făcut, când au ajuns la putere, ca ei să conducă viaţa populaţiei oraşului şi a judeţului”, mărturiseşte artistul.

Însă redactorul ziarului “Hirado”, Andrei Tanody i-a cenzurat articolele. S-au simţit vizaţi de critica din articole conducătorii partidelor istorice din judeţ, Ştefan Anderco, prietenul său Vasile Molnar, avocatul Ioan Şuta, fostul preşedinte al Tribunalului dr. Alexandru Bene dar şi conducătorii Partidului Comunist, Eduard Jellinek şi Ludovic Matolcsy.

Ştefan Anderco  – 1906-1989 – a fost ultimul lider al Partidului NaţionalŢărănesc care a îndeplinit funcţia de prefect al judeţului Satu Mare înainte de instaurarea regimului comunist. El a deţinut această funcţie din 15 decembrie 1944 până la 1 noiembrie 1945. (Claudiu Porumbăceanu, Bujor Dulgău – Oameni din Sătmar)

Aşa cum afirmă Aurel Popp, toţi cei menţionaţi mai sus doreau să “ia în mână toate conducerile oraşului”. (…) “Critica noastră îi împiedica peste măsură”.

Tot în ziarul “Hirado” a apărut un articol prin care conducătorii de atunci erau chemaţi să-i tragă la răspundere nu doar pe aceia care îşi exprimau clar părerile contrare, ci chiar şi pe aceia despre care doar se presupune că nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă.

În urma acestui articol, Aurel Popp a redactat un pamflet pe care l-a adresat Uniunii Sindicatelor Muncitoreşti din Satu Mare, în care “le-am atras atenţia muncitorilor la pericolul  ce ne ameninţă prin intenţia acelora care se gândeau că ei pot să se treacă peste toate drepturile cetăţenilor, fără milă şi fără să ia în consideraţie LegeaŢării! (…) La acest pamflet s-au ridicat împotriva mea toţi aceia care se simţeau vătămaţi şi ameninţaţi în puterea lor. În această atmosferă s-au pus în legătură adversarii mei cu ceilalţi, atinşi prin pamfletul meu.”

La adunarea populară ţinută la Cinematograful Popular în 7 februarie 1945 este  arestat

La data de 7 februarie 1945 Aurel Popp a fost invitat în calitate de director al Liceului Industrial din Satu Mare  împreună cu profesorii şi elevii şcolii la o şedinţă populară, ţinută în sala Cinematografului din Casa Meseriaşilor, în fosta clădire a Cinematografului Popular. În această şedinţă toţi reprezentanţii au fost invitaţi să-şi exprime părerile despre cuvântarea rostită de oratorul Goldberger. Preşedintele şedinţei Ludovic Vargha nu i-a permis lui Aurel Popp să ia şi el cuvântul. Prezent la adunare, Vasile Molnar s-a ridicat strigând cu voce tare: “acest individ nemernic n-are drept la cuvânt, fiindcă e un hoţ şi un tâlhar fascist…!”

Jignit peste măsură, pictorul mărturiseşte: “După acest denunţ obraznic, neîntemeiat şi neaşteptat la care am vrut să răspund tot mai bine am insistat să mă folosesc de dreptul să pot vorbi. La scurt timp s-a prezentat Eduard Jellinek, şeful Poliţiei, lângă mine cu vreo 6 – 8 poliţişti ordonându-mi să părăsesc sala. Neavând niciun drept şeful să mă depărteze ba chiar el fiind chemat să mă apere faţă de calomnierea obraznică, la invitarea lui să părăsesc sala am stat în locul meu şi m-am apărat de forţa poliţiştilor, pe care îi aţâţa Jellinek, să mă scoată din sală cu putere. Atunci am auzit de lângă fereastră (…) strigătul dr. Tanody şi al lui Ştefan Andercou: afară cu el… afară cu el.

M-am apărat cum am putut, poliţiştii însă m-au scos cu putere pe vârful treptelor (…) unde apoi încuind uşa dinspre sală au început să mă lovească, să mă tragă şi să mă apese cu forţa de pe vârful treptelor, dând toţi cu picioarele şi cu braţele în mine, şi mai ales Emerich Lusztigh lovindu-mă de mai multe ori în cap cu revolverul, cu voce tare m-a ameninţat că mă împuşcă dacă mă apăr. În sfârşit m-au dat jos cu picioarele de pe vârful treptelor înjurându-mă ca pe un asasin ordinar. Căzând la sfârşitul treptelor pe un platou din ciment am fost predat unuia dintre poliţişti. (…)”

Pictorul a insistat să fie dus la Poliţie, crezând cu naivitate că cei vinovaţi vor plăti pentru atacul brutal la care a fost supus. Aşteptările sale au luat o cu totul altă întorsătură.

“Sosind la Poliţie în anticamera Siguranţei am aşteptat să fiu ascultat. În camera vecină, spre dreapta, erau câţiva, dar după voce nu-i cunoşteam. În anticameră tot mai mulţi ne adunam. Toţi intelectuali, profesori şi toţi am aşteptat să fim ascultaţi. Ce a fost vina noastră nici unul nu ştia dintre noi.” (…)

Audierea  a fost foarte scurtă. Fiecare  a trebuit doar să-şi spună numele şi vârsta. Toţi au fost duşi în închisoarea Poliţiei: “Canonic, profesor, învăţător, funcţionar, meseriaş, muncitor sau economist, toţi la grămadă, toţi neascultaţi, în luna februarie fără combustibil, fără mâncare zile întregi, fără îmbrăcăminte fără haine de pat tremurând de frig grozav şi noaptea. În atmosfera aceasta a Iadului ţuică totuşi se putea cumpăra chiar de la poliţişti, care stăteau împreună cu noi dar într-o cameră separată, bine încălzită.

Din arestul Poliţiei, în 10 februarie 1945 a fost dus la Penitenciarul Tribunalului

În perioada respectivă arestările erau tot mai numeroase. “Scăparea din această atmosferă numai atunci ne-a ajuns când toate camerele erau pline peste măsură cu fasciştii adunaţi cu cea mai mare violenţă. Aşa am scăpat şi eu din închisoarea Poliţiei cu data de 10 februarie 1945, adică după 4 zile de la arestare. Ascultat însă nici atunci n-am fost.”

În 10 februarie 1945 Aurel Popp a fost dus la Penitenciarul Tribunalului unde a stat până la 15 august 1945. Condiţiile de aici au fost la fel de rele ca şi în arestul Poliţiei.

“După vreo cinci şase zile din închisoare, când m-am trezit din buclucul în care am căzut fără să-mi ştiu da seama de motivele adevărate a întâmplărilor, mi-am înaintat cererea în scris către şeful Poliţiei şi către şeful Siguranţei să fiu ascultat iar să-mi comunice şi motivele pentru care sunt deţinut chiar eu care în şedinţa populară în calitate de victimă cu tot dreptul am aşteptat să fiu apărat şi nu atacat din partea Poliţiei”.

La cererile sale repetate a fost audiat la data de 21 februarie 1945, doar după ce a făcut greva foamei. Audierile n-au avut însă niciun rezultat. Astfel că după mai multe frământări sufleteşti artistul a ajuns la următoarea concluzie: “aceşti domni toţi sunt într-o tovărăşie, într-o mafie care e condusă de duşmanii şi tâlharii familiei mele de Vasile Molnar şi de complicele lui de Dr. Ştefan Andercou! Numai aşa s-a putut întâmpla că la scrisorile mele adresate către Poliţie, niciodată n-am primit răspuns.

Este suspendat din postul de profesor în martie 1945

Ba mai mult la data de 21 martie 1945 a primit în închisoare decizia din partea F.N.D. semnată de secretarul general Marcel Katz prin care i s-a adus la cunoştinţă suspendarea sa din postul de profesor de la Liceul Industrial din Satu Mare. Decizia a fost întărită şi de adresa din 9 mai 1945 prin care Inspectoratul şcolar în frunte cu Josef Ortai îl înştiinţează că este supendat din post.

“Domnul Josef Ortai, fost inspector al învăţământului maghiar în vremea regimului maghiar, când am cerut să fiu despăgubit respectiv pensionat după anii care i-am servit în învăţământul maghiar, până la suspendarea mea din post în anul 1919, el a fost preşedintele acelei comisii care a fost numită de ministerul maghiar să judece asupra trecutului meu. Comisia, mai mult dr. Josef Ortai m-a refuzat de la toate drepturile. Da m-a refuzat deoarece toate le-am recunoscut din trecutul meu. Am recunoscut: sunt şi am fost comunist revoluţionar. (…) Atunci el încă era mare maghiar, iar când a fost armata germană aici, a fost mare german, iar azi e cel mai proaspăt şi cel mai mare comunist, deoarece îi e greaţă şi frică să se recunoască de şvab.

Ce caracter poate să aibă acest individ care după toate ce am făcut pentru el şi pentru soţia lui în vremea bombardării oraşului Satu Mare, abia după plecarea din Odoreu unde l-am susţinut şi apărat de toate necazurile se pune în tovărăşie cu tâlharii familiei mele şi mă scoate din post!

Audiat de şeful Siguranţei din Satu Mare

În 2 iulie 1945 Aurel Popp a fost invitat de noul şef al Siguranţei din Satu Mare domnul Vasile Weisz pentru audierea particulară ce avea loc înainte de Comisia de triere: “Cu această ocazie l-am întrebat pe domnul Weisz, să-mi spună  adevărat ce sunt păcatele mele, respectiv cu ce sunt vinovat? Ca răspuns la întrebarea mea am primit de la el denunţul în scris a lui Vasile Molnar, denunţul datat din ziua de 7 februarie 1945! Dl. Weiss a cerut răspund la acest denunţ al lui Vasile Molnar. (…) Totodată i-am atras atenţia dlui Vasile Weisz, la testamentul  fratelui meu Octavian, din care pornesc toate motivele împotriva persoanei mele. I-am şi predat un exemplar din testament, să-l păstreze ca document, la care mă voi referi când m-a asculta Comisia de triere. I-am explicat cazul familiei mele, şi din nou i-am  subliniat şi lui că toate atacurile executate şi denunţurile scrise şi zise în contra persoanei mele, toate toate sunt în legătură cu acest Testament, prin care hoţii au furat averea copiilor mei.”

Şedinţa Comisiei de triere s-a ţinut la data de 18 iulie 1945, la sediul Poliţiei din Satu Mare. În această şedinţă însă Aurel Popp află cu stupoare că: “nici vorbă n-a fost despre domnul Vasile Molnar. Acuzatorul meu în această şedinţă a fost Josif Nyisztor, actualul primar al oraşului Satu Mare. La denunţurile lui Josif Nyisztor am dat răspunsurile cuvenite. Denunţurile lui Nyisztor Josif se refereau la ţinutul meu de comunist, şi nimica n-a ştiut să-mi spună nici Comisia de triere, iar nici şeful Siguranţei şi nici şeful Poliţiei care erau de faţă, şi i-am rugat pe toţi din nou să mă elibereze (…)

Nu m-au ascultat, ci m-au ţinut şi pe mai departe în închisoare.”

Membrii familiei îi cer să renunţe la politică

Înainte să fie audiat de către Vasile Weisz l-a vizitat băiatul său Ionel, rugându-l să semneze o declaraţie prin care se nagaja că nu va mai face politică. “Dacă voi iscăli declaraţie, atunci voi fi eliberat! Înainte cu câteva luni sau săptămâni au propus-o şi ceilalţi membrii din familia mea, dar niciodată nu am acceptat. În acest caz ultim însă mi s-a adus la cunoştinţă şi toate mizeriile în care a ajuns soţia şi copiii mei! să uşorez cel puţin soarta lor: am iscălit…

în speranţa că nu peste multă vreme voi fi eliberat. N-am făcut însă nimica, nici prin iscălirea declaraţiei ce am făcut numai după multe frământări sufleteşti… tâlharii familiei mele împreună cu complicele lor. M-au ţinut şi pe mai departe întemniţat. Declaraţia a pretins-o numai să mă dojenească sufleteşte…”

Aurel Popp a fost eliberat din închisoare în 15 august 1945. Abia apoi a aflat ce s-a petrecut în casa familiei sale. În repetate rânduri atelierul şi locuinţa i-au fost percheziţionate şi i-au fost confiscate mai multe bunuri.

“Ce s-au înstrăinat în timpul acestor percheziţii din casă şi atelier, numai atunci voi şti când voi putea reconstrui inventarele despre toate obiectele, ce le aveam înainte de percheziţii, adecă înainte de ce am fost deţinut.”

În octombrie 1945 Aurel Popp deschide proces împotriva a zece persoane

Hotărât până la capăt să i se facă dreptate, în luna octombrie a anului 1945 Aurel Popp a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare denunţ penal împotriva următoarelor persoane:

“1. Dr. Andrei Tanody, avocat, pentru calomniere înaintea autorităţilor;

2. Vasile Molnar  şi 3. Dr. Ştefan Anderco avocat, ambii pentru denunţarea calomnioasă şi furt, pentru aţâţarea autorităţilor din Liceul Industrial Satu Mare să fiu licenţiat din post, pentru percheziţie şi pentru înstrăinarea obiectelor din proprietatea mea, prin încredinţaţii lor:

4. Eduard Jellinek, tipografist, fost şef al Poliţiei Satu Mare domiciliat în Satu Mare str. Kolcsey în casa baronului Bloomberg;

5. Emerich Lusztigh, fost agent al Siguranţei Satu Mare, în prezent secretar la Biroul regional al Partidului Comunist în Oradea;

6. Nicolae Sarkany, drogist, domiciliat în Satu Mare, cu drogheria în Satu mare, str. Malinovsky nr. 10;

7. Nil. Stanciu fost şef al Siguranţei Satu Mare domiciliat în Satu Mare – toţi pentru abuz de putere, pentru însuşire pe nedrept a lucrurilor mele, pentru deţinere în arest pe nedrept şi pentru sechestrare de persoană.

8. Marcel Katz, fost secretar al F.N.D-lui din Satu Mare, în prezent secretar la Biroul regional al Partidului Comunist din Oradea:

9. Dr. Josif Ortai, fost inspector al învăţământului maghiar din judeţul Satu Mare, domiciliat în Satu Mare, str. Episcopu nr. 2, Et. 2;

10. Dr. Edmund Szabo, referent la Inspectoratul Învăţământului maghiar al judeţului Satu Mare, domiciliat în Satu Mare – toţi pentru abuz de putere, pentru licenţiere din serviciul meu avut la Liceul Industrial din Satu Mare.”

Vasile Molnar recunoaşte că l-a acuzat pe Aurel Popp de fascism

La 2 noiembrie 1954, Vasile Molnar îşi întăreşte acuzaţiile aduse artistului sătmărean printr-un nou denunţ. “Subsemnatul Vasile Molnar, director al fabricii DAC s.a.r, născut în Satu Mare, la 7 II 1908, de religie greco-catolică, român, domiciliat în Satu Mare, str. Corvinilor nr. 20, căsătorit, având soţia şi fetiţele mele deportate în Germania fiind citat pentru ziua de azi la Cabinetul dvs. în urma denunţului înaintat în contra mea de către individul Popp Aurel, fost profesor de desen, domiciliat în Satu Mare, str. Petru Maior 11/bis pentru denunţare calomnioasă, prin prezenta ţin a vă face şi în scris următoarea declaraţie în această cauză:

Este adevărat că l-am denunţat pe nemernicul Aurel Popp la Poliţia din Satu Mare, cerând ca denunţul meu să fie transferat la Parchetul Tribunalului Satu Mare, ori la Tribunalul Poporului, după cum este cazul.

L-am denunţat pentru:

1. încercări repetate şi continuative de şantaj

2. prigonire pe bază rasială şi antisemită

3. acuzări false şi mincinoase înaintea autorităţilor

4. propagandă rasială şi antisemită

5. trădare de neam şi a mişcărilor de stânga.

Şi aceste ale mele acuzări le-am şi dovedit cu prisosinţă, precum se vede din dosarul fascistului Aurel Popp, care se află la Poliţia locală şi din faptul că el a fost găsit vinovat din partea Comisiei de triaj şi a fost pus sub supraveghere poliţienească şi domiciliu forţat.

Nu este deci adevărat că eu l-am denunţat calomnios deoarece tot ce am spus şi scris despre el este purul adevăr. În ziua de 7 februarie 1945 într-o adunare populară organizată de Partidul Comunist, el a vrut să ridice cuvânt. Atunci eu l-am întrerupt şi am afirmat despre el că este un nemernic, fără cinste, fără omenie, fără caracter şi fără onoare. Am mai spus că este fascist. Adunarea compusă din circa 1600-1800 oameni, fiind pusă la vot de două ori, nu era pentru el, veridicitatea celor ce am afirmat despre dânsul fiind de obşte cunoscută, răspunsul canaliei Aurel Popp nici n-a fost ascultat, ci a fost pur şi simplu scos din sală, când a încercat să mai vocifereze în modul lui obişnuit.

Întrucât n-aş dori ca faptelor mele să fie aplicată vreo amnistie, repet aici din nou afirmaţiile mele, pentru cari sunt dispus să răspund înaintea judecătoriei, deoarece corespund adevărului şi faptelor.

În acest scop a se cere urgent de la Poliţia Satu Mare dosarul lui Popp Aurel şi a dispune ca denunţul meu în contra lui să fie susţinut de către Parchetul Satu Mare şi ca în sfârşit acest individ să fie judecat pentru faptele lui mârşave.”

Satu Mare, 2 noiembrie 1945

Semnat Molnar Vasile

Artistul cere despăgubiri morale şi 500.000.000 lei despăgubiri materiale

Ajuns la vârsta de 67 de ani, după ce a suferit şase luni şi jumătate în închisoare, Aurel Popp cere despăgubiri morale. Artistul mărturiseşte că a suferit mai ales sufleteşte, pentru situaţia jenantă în care a ajuns în ochii opiniei publice. Întreaga sa viaţă a fost apreciat ca omul care niciodată n-a fost amestecat în nicio afacere murdară sau păcătoasă aşa cum a fost acuzat în adunarea populară de Molnar Vasile.

Experţii pe care i-a luat drept martori: Emil Isac, inspectorul artelor Cluj, Eugen Szentimrei, inspectorul artelor,la secţia maghiară Cluj; Dariu Pop, inspector şcolar pensionar – Cluj; Carol Kos, arhitect, scriitor, profesor de academie Cluj; Ioan Crişan – artist şi pictor Baia Mare; Alexandru Mohy, profesor în Dej, Liceul de Stat; Alexandru Sopos, artist pictor – Cluj, Liceul piariştilor; Dr. Ionel Popp – avocat, Cluj; Dr. Iuliu Haţieganu – medic, profesor universitar Cluj.

Aceştia au depus mărturie că “numai după un tratament medical general cu multe cheltuieli, numai după un an va fi poate în stare să-şi poată continua lucrările adică să-şi poată câştiga puterea rodnică în arta lui recunoscută de toată lumea expertă în artă.”

Suma cerută drept despăgubire  a fost de cinci sute milioane de lei.

 Aurel Popp a leşinat în casa prietenului său Dariu Popp

În 3 noiembrie 1945 Biroul Siguranţei din Satu Mare îi trimite o citaţie prin care artistul a fost chemat pentru audieri la Tribunalul din Cluj.

Din cauza epuizării fizice şi psihice, Aurel Popp a leşinat de mai multe ori în casa prietenului său Dariu Pop. Din declaraţia pe care o dă fostul inspector şcolar, aflăm că Tribunalul Poporului a clasat dosarul lui Aurel Popp.

Declaraţie

“Subsemnatul Dariu Pop, inspector şcolar regional pensionar, domiciliat în Cluj, str. Elisabeta Nr. 3 declar pe conştiinţa mea, putând întări şi cu jurământ următoarele:

În ziua de 7 noiembrie a venit la mine profesorul pictor Aurel Pop, un vechi prieten din Satu Mare, fiind chemat pentru a fi interogat de acuzatorul public de pe lângă Tribunalul Poporului. L-am reţinut la mine în găzduire.

În 9 noiembrie s-a prezentat la Tribunal, însă a fost amânat pentru ziua următoare. În ziua de 10 noiembrie a fost interogat după care dosarul lui a fost clasat urmând ca a doua zi să plece acasă la Satu Mare.

În noaptea aceleiaşi zile, pe la orele 3, adică în dimineaţa zilei de 11 noiembrie, am fost deşteptat de ţipetele îngrozite ale Doamnei Maria Rădescu, soţia Domnului consilier Mircea Rădescu de la Curtea de Apel din Cluj, care locuieşte la mine, care a bătut la uşa dormitorului meu şi mi-a strigat că Aurel Pop e căzut pe ciment la intrarea în baie. Am sărit întreaga casă din pat şi ne-am dus la baie, unde am văzut că Aurel Pop era căzut pe spate peste pragul băii fără strop de viaţă cu gura căscată şi aveam impresia că era mort. L-am luat pe sus şi l-am  dus în dormitorul nostru unde l-am culcat pe dormeză şi am trimis în grabă după Dl. Dr. Victor Filip.

Aurel Pop şi-a revenit în simţiri după o vreme şi nu şi-a putut da seama cum a ajuns în starea în care se afla. Notez că preseara zilei dânsul a venit acasă foarte surescitat şi epuizat şi s-a culcat foarte devreme.

Doctorul Filip i-a dat o injecţie după ce l-a consultat şi i-a prescris o linişte perfectă, neavând voie să se ridice din pat. A doua zi, în 12 Nov. Dl. Pop a mai leşinat de două ori. De atunci până astăzi, când scriu această declaraţie dânsul este în permanenţă la mine şi sub îngrijirea Dr-lui Filip şi starea lui nu este deloc satisfăcătoare, aşa că am hotărât de comun acord ca bolnavul să fie transportat la Clinică spre a i se putea da o îngrijire raţională şi tratament radical.

Aceasta-mi este declaraţia pe care am dat-o de bunăvoie şi am semnat-o cu mâna mea proprie.

Astăzi, 13 Noiembrie 1945 în Cluj

Dariu Pop

Mai jos semnaţii întărim această declaraţie fiind şi noi martorii celor relatate mai sus:

Cluj 13 Noiembrie 1945

Florentina D. Pop

Eugenia Căpitan

Maria Rădescu”

***

Am văzut aşadar că cele 6 luni şi jumătate de închisoare, bătaia suferită de la poliţişti şi tratamentul din Penitenciar i-au ruinat sănătatea.  Durerea cea mai mare a artistului a fost însă următoarea: “am pierdut un timp preţios din bătrâneţele mele, astfel că am ajuns în situaţiunea de a nu-mi putea câştiga existenţa prin muncă ca şi până acum.”

Cu atât mai mult opera sa, donată Muzeului de Artă din Satu Mare trebuie promovată, făcută cunoscută publicului din întreaga ţară. Picturile sale pot sta alături de marile creaţii ale artiştilor universali. Din păcate ele zac undeva într-un depozit, departe de ochii iubitorilor de artă.

Bibliografie

Arhivele Naţionale Satu Mare,

Fond Popp S. Aurel