Sfântul Martin de Porres (1579-1639)

Asculta acest articol

După debarcarea spaniolilor în America de Sud, nu puţine au fost cazurile de legături întâmplătoare între noii veniţi şi populaţia băştinaşă sau adusă din Africa, legături din care se năşteau copii ce erau lăsaţi apoi în voia sorţii.

Este şi cazul Sfântului Martin de Porres. El s-a născut în oraşul Lima (Peru) la 9 decembrie 1579, ca fiu al unui cavaler spaniol şi al unei negrese din Panama, de origine africană. Deoarece noul născut avea pielea de culoare neagră, tatăl nu a voit să-l recunoască, şi pentru acest motiv a fost trecut în registrul botezaţilor drept «Fiu al unui tată necunoscut».

Acesta l-a părăsit îndată după naştere, şi până la vârsta de opt ani a trăit în sărăcie neagră alături de mama sa şi de o soră mai mică, născută la doi ani în urma lui. Când Martin avea opt ani, tatăl a revenit la sentimente mai bune şi l-a luat cu dânsul în Ecuador, unde a avut o scurtă perioadă de linişte şi îndestulare; dar nestatornicul cavaler a părăsit şi Ecuadorul, lăsându-l singur pe copilul ce începuse a învăţa carte. Dintr-o palidă tresărire de milă, a continuat să-i trimită cele necesare pentru a-şi urma şcoala începută şi Martin, care avea o înclinaţie deosebită pentru medicină, şi-a însuşit primele noţiuni în farmacia ambulatorie a vecinilor ce erau aproape de casa lor.

La vârsta de cincisprezece ani a părăsit toate şi cu emoţie a bătut la poarta mănăstirii «Sfântul Rozariu», a călugărilor dominicani din Lima. Dată fiind situaţia lui de «nelegitim», a fost admis numai în calitate de «frate ajutător», adică aparţinând doar Ordinului terţiarilor, nefăcând parte din rândul călugărilor propriu zişi. Deoarece i s-au încredinţat cele mai umile activităţi, Martin a transformat mătura într-un blazon de onoare: o icoană veche îl reprezintă purtând în mâini acest modest dar necesar instrument casnic şi a rezervat pentru el muncile cele mai grele şi mai neplăcute.

Pietatea lui îngerească, în deosebi devoţiunea pentru suferinţele Domnului, netulburata linişte şi bunătatea cu care se făcea tuturor drag şi folositor, au dovedit superiorilor că Martin avea un suflet nobil şi mare; pentru aceasta l-au primit ca membru deplin al Ordinului şi în ziua de 3 iunie 1603 el a făcut profesiunea solemnă, dăruindu-se lui Dumnezeu pentru toată viaţa, hotărât să calce cu bucurie pe urmele Sfântului Dominic, devenit părintele său sufletesc. Şi în noua sa calitate, a voit să rămână «mătura mănăstirii», dar sfinţenia sufletului său a început să strălucească nu numai între zidurile mute ale chiliei, ci în întreg oraşul.

Întâlnirea cu umilul frate era o sărbătoare pentru toţi, în deosebi pentru copii. Străbătând străzile pentru împlinirea unor activităţi legate de cunoştinţele sale medicale, sau de însărcinările trasate de superiori, răspândea în jurul său un parfum de pace şi bunătate, înmuia inimile împietrite şi umplea de bucurie şi entuziasm pe copiii şi tinerii de care se apropia. Deseori, cu delicateţe de mamă, descoperea răni adânci, tăinuite, ale multor inimi, şi-i îndrepta spre izvorul curăţitor al tainelor sfinte.

Adesea, în mănăstirea «Sfântul Rozariu» se opreau misionarii porniţi spre insulele din Pacific, ori spre Japonia sau Africa; cuvintele de îmbărbătare şi rugăciunile promise de fratele Martin erau pentru ei o garanţie de bună reuşită; dar ceea ce le-a trezit admiraţia şi recunoştinţa fără margini, este faptul că după ce au ajuns la locurile de activitate, în Japonia, Africa, Ceylon, atunci când treceau prin greutăţi şi descurajări, deodată apărea lângă ei însuşi umilul călugăr de la Lima, încurajându-i şi ajutându-i practic la diferite treburi.

Asemenea cazuri de bilocaţie au fost dovedite prin cercetări şi mărturii în afară de orice îndoială, ştiut fiind că el nu a părăsit niciodată oraşul. Pe lângă darul extraordinar al bilocaţiei, Martin a fost înzestrat cu o neobişnuită putere de pătrundere a adevărurilor eterne şi a problemelor de conştiinţă; nu este de mirare deci dacă spre el se îndreptau mulţi teologi, episcopi şi chiar funcţionari civili, spre a-l consulta.

De mai multe ori, însuşi viceregele a trebuit să aştepte la uşa chiliei lui, deoarece fratele Martin era răpit în extaz. În timpul unei epidemii de ciumă a îngrijit pe toţi care alergau la ajutorul său şi pe cei şaizeci de călugări ai mănăstirii, vindecându-i în chip miraculos. Asemenea Sfântului Francisc de Assisi, avea o afecţiune puternică faţă de toate făpturile, chiar faţă de şoareci, care îl ascultau docili.

De mai multe ori a fost văzut cum striga şoarecii cuibăriţi în sacristie şi-i conducea afară, într-un colţ al grădinii; şi astăzi este invocat în cazuri de neplăceri produse de aceste mici rozătoare. Extraordinarul frate Martin a murit în ziua de 3 noiembrie 1639. În anul 1837 Papa Grigore al XV-lea l-a beatificat şi Papa Ioan al XXIII-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare în anul 1962.

În 1966, Papa Paul al VI-lea l-a declarat patronul frizerilor şi al peruchierilor din Italia. La slujba de canonizare, Papa Ioan al XXIII-lea, în predica omagială amintea: «Martin iubea din toată inima pe oameni, deoarece era adânc convins că sunt copiii lui Dumnezeu şi fraţii săi; îi iubea chiar mai mult decât pe el însuşi, căci în umilinţa lui îi considera pe toţi mai drepţi şi mai buni decât el».

(Vieţile Sfinţilor)