Asculta acest articolPuține, extrem de puține perioade din ultimii 30 de ani s-a guvernat într-o ambianță plăcută, de unitate de idei, în care puterea și opoziția să tragă în aceeași direcție.
Izvorul disensiunilor trebuie căutat în anii tulburi de după revoluția anticomunistă. Odată cu transformarea FSN-ului în partid politic a început marea confruntare, pe viață și moarte, între stânga și dreapta, între partidele lui Ion Iliescu și Convenția Democratică, formată din partidele istorice și câteva formațiuni noi, gen UDMR și PD-ul lui Petre Roman.
CDR a guvernat sub presiunea PDSR și, după cum spunea președintele Emil Constantinescu, a fost învins de fosta Securitate. Adrian Năstase a avut cea mai slabă opoziție, în perioada respectivă a și apărut conceptul de partid-stat. Guvernul Tăriceanu a avut în președintele Băsescu un adversar pe cât de înverșunat pe atât de ineficient, dar guvernarea 2004-2008 trece drept una dintre cele mai tensionate.
Guvernele PDL, după 2008, s-au caracterizat printr-o confruntare politică și socială rar întâlnită ducând la formarea unei alianțe împotriva naturii. PNL și PSD s-au aliat pentru distrugerea dușmanului comun, Traian Băsescu.
Populația s-a raliat celor două tabere, rezultând un război generalizat. Toți împotriva tuturor. Cine nu-i cu noi este împotriva noastră.
Toate instituțiile, de la președinție la guvern, de la Justiție la Parlament, lucrau sub presiune. :i nu un an, nu un mandat, ci mandat după mandat, deceniu după deceniu.
Sindicatele au devenit parte componentă, sau anexe la una dintre tabere. Mass media nu a rămas neutră. Ziare, reviste, televiziuni, s-au angajat în războiul generalizat, apărând cu fanatism una dintre tabere. Pe parcursul celor două mandate prezidențiale, deci zece ani, mass media a fost pro sau anti-Băsescu. Opinia publică nu a acceptat poziții echilibrate, puținele ziare și televiziuni care s-au încăpățânat să prezinte obiectiv situația de pe scena politică au fost marginalizate, cele mai multe dispărând.
Tabloul nu ar fi complet dacă am omite rolul nefast al instituțiilor de forță, SRI și DNA în crearea unei atmosfere sociale și economice ostile. Beneficiile, oricum cum le-am socoti, au fost mai mici decât pierderile.
România a fost teatrul unui război politic în care toată lumea a avut de pierdut. A pierdut partidul lui Traian Băsescu. ajungând la final să se desființeze. Un grup s-a autosalvat lăsându-se absorbit de PNL.
Prin alianța cu PSD a pierdut și PNL. A pierdut în final și PSD. Au pierdut și cei ce conduceau instituțiile de forță în perioada lor de glorie, DNA și SRI. Pot fi nominalizați și “generalii” armatelor aflate în războiul de 30 de ani. De la Adrian Năstase la Petre Roman, de la Traian Băsescu la Vasile Blaga, de la Crin Antinescu la Victor Ponta, de la Călin Popescu Tăriceanu la Liviu Dragnea, de la George Maior și Florian Coldea la Laura Codruța Kovesi. Lista este practic infinită. 30 de ani de viață democratică nu au dat naștere niciunui erou. Toți foștii prim miniștri, sutele de miniștri care s-au perindat pe la Palatul Victoria au intrat într-un binemeritat anonimat. Toți foștii parlamentari au redevenit iluștri necunoscuți. Probabil istoria va reține figurile celor care, invitați de DNA, au fost oaspeții beciului domnesc.
Dacă toată lumea a pierdut, există, totuși, un învingător? Ne prinde anul 2021 exact în aceeași situație de totodeauna, specifică României post-comuniste?
Le place unora sau nu, lucrurile s-au schimbat odată cu instalarea președintelui Klaus Iohannis la Cotroceni. S-au schimbat însă doar pe jumătate. Pe perioada primului mandat a continuat lupta dintre cele două tabere politice antagonice. Guvernele PSD, de la Victor Ponta la Viorica Dăncilă, au guvernat sub o presiune continuă, într-un mediu extrem de ostil. Într-un mediu la fel de ostil, numai că din sens invers, a guvernat și Ludovic Orban.
Într-un mediu social otrăvit, ostilizat până la refuz, își desfășoară activitatea și actualul guvern de coaliție. Premierul Florin Cîțu guvernează țara dintr-un cuib de viespi sălbatici. Viața politică și socială mai degrabă se re-sălbăticește decât intră într-o eră a normalității, a confruntărilor civilizate. Nimeni și nimic nu-i poate convinge pe actualii lideri politici, pe liderii sindicali, pe formatorii de opinie din mass media, să tragă căruța împotmolită a țării în aceeași direcție. La fel de dezbinată este și populația. Toată lumea cântă că vrea “normalitate”. Normalitatea se poate atinge numai cu oameni normali.
