Asculta acest articolUn eşec nu se poate transforma într-o victorie. Oricât s-ar strădui întreaga populaţie, România a căzut examenul de trecere în rândul ţărilor în care funcţionează regimul de trecere liberă dintr-o ţară în alta fără control la punctele de trecere a frontierelor.
România şi Bulgaria au rămas singurele ţări din UE care nu fac parte din spaţiul Schengen.
Această excludere creează un sentiment de frustrare, de nemulţumire, de furie justificată până la urmă.
Cifrele arată că România este o vacă bună de muls. Austria a obţinut o bună parte din rezerva de ţiţei şi gaz românesc prin OMV, iar bănci şi societăţi de asigurare obţin profituri frumoase operând în România.
Lemnul din pădurile din Transilvania în bună parte a luat drumul spre fabricile din Austria.
Pe bună dreptate românii se întreabă de ce austriecii sunt atât de nerecunoscători faţă de o ţară care le aduce profituri uriaşe. Pentru că simt că pot obţine şi mai mult, pot stoarce şi mai mult profit fără să rişte nicio consecinţă.
Să fie vorba despre o moştenire istorică? Nu putem merge atât de departe. Istoria contemporană recentă începe după 1989. Despre moştenirea comunistă nu se mai poate vorbi. Au trecut mai bine de 30 de ani. Generaţiile s-au schimbat.
Mentalitatea s-a schimbat, dar fondul problemei a rămas. România nu are vocaţia unei politici externe bine structurată, cu obiective clare. Să intrăm în NATO, în UE iar în ultima vreme în Spaţiul Schengen. Acestea au fost primele trei proiecte de ţară.
Am fost pe ultimele locuri la aderarea la NATO, la intrarea în UE, iar acum ultimul prag nu am reuşit să-l trecem.
Cauza eşecurilor repetate în politica externă trebuie căutată în primii ani de după căderea regimului comunist.
Primul preşedinte Ion Iliescu a dominat scena politică în anii 1990- 1996, ani decisivi pentru o nouă orientare a României.
Emil Constantinescu, al doilea preşedinte, după un mandat de patru ani s-a autodeclarat învins de Securitate. Istoria eşecurilor, cedărilor, a continuat sub al doilea mandat a lui Ion Iliescu, din perioada 2000-2004, pentru ca în cei zece ani de regim Băsescu alte două instituţii, SRI şi DNA, să facă toate jocurile politice. Dar nu împotriva firmelor străine care acaparau întreaga economie, ci împotriva capitalului românesc. Preşedinte Iohannis a venit când deja totul era stabilit. României i se rezervase doar statutul de piaţă de desfacere. Asta suntem şi trebuie să ne resemnăm. Furia împotriva firmelor austriece este inutilă. Guvernul Ciucă are alte probleme de rezolvat: creşterea unor taxe şi impozite mascate, impozitatea muncii part time de patru ore la nivelul unei munci de opt ore, taxarea energiei solare, alte măruţişuri care să aducă la buget cât mai mulţi bani pentru susţinerea unui aparat de stat supradimesionat.
Statul român stoarce mai mulţi bani de la cetăţeni decât firmele austriece. Se cere revenirea PETROM de la OMV la stat. Ce ar însemna asta? O nouă firmă de stat la care partidele politice să-şi plasese oamenii şi clientela politică.
wRomânia ultimelor 33 de ani a fost ţara jumătăţilor de adevăr, a jumătăţilor de măsuri luate de toate guvernele care s-au perindat pe la Palatul Victoriei.
Poate că după acest eşec răsunător ar trebui schimbat numele palatului din care se conduce România. Îşi mai merită palatul Victoria numele?
Ratarea aderării la spaţiul Schengen nu este nici primul, nici ultimul insucces înregistrat de un guvern al României.
După furia populară din stradă, decomandată fără o direcţie politică, cu timpul nemulţumirea populară se va îndrepta împotriva guvernului. Poate că un alt guvern ar fi reuşit să negocieze cu Austria, fie printr-o ameninţare directă, fie printr-o înţelegere la masa verde.
Din informaţiile care apar în jurul privatizării OMV, a băncilor cu capital austriac, s-ar putea să se işte cel mai mare scandal de corupţie din ultimii 30 de ani.
Fii primul care comentează