Asculta acest articolCând Viktor Orban a vorbit despre amestecul raselor în Europa, a iscat un scandal de mai mare intensitate în România, dar cu o mai mică amploare în Europa.
Cu toate acestea guvernul de la Budapesta a votat pentru aderarea României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen în vreme ce Austria, cu un guvern centru dreapta, a votat împotriva României, dar pentru Bulgaria.
Dacă restrângem teritoriul din zona celor două ţări rămase înafara spaţiului Schengen, avem în faţă, în linii mari, harta fostului imperiu austro-ungar, care interferează cu sferele de influenţă ruseşti şi turceşti.
Suntem, deci, urmaşii unor popoare, ai unor naţiuni în care naţionalismul a avut o amploare care a speriat Europa Occidentală de la revoluţiile din 1848 până la primul război mondial, pentru ca apoi după o pauză de câţiva ani, să reizbucnească, având ca port drapel Germania.
Naţionalismul este, în esenţă, expresia unei gândiri rasiale. În perioade de tristă amintire, care se întind pe multe decenii, gândirea rasială a fost ridicată la rangul de program politic, guvernamental, urmând ca istoricii să-i găsească o bază cultural-istorică.
Această etapă s-a afirmat sus şi tare, după căderea cortinei de fier şi dezmembrarea URSS, a fost depăşită. Au trecut decenii de când Ungaria, Cehia, Polonia, apoi în următorul val România şi Bulgaria, au fost integrate în structurile euro-atlantice.
Locul dictaturilor a fost luat de democraţii, iar libertatea a fost consfinţită ca literă de evanghelie. Să fi fost vorba doar de o propagandă politică? Se poate trage şi o asemenea concluzie. Totuşi, trebuie să ne mulţumim cu faptul că în cazul noilor naţionalisme nu este vorba despre ereditate pur şi simplu, ci despre economie şi interese materiale, economice. Pentru cancelarul Karl Nehammer, nu românii sunt ţinta, ca şi când ar fi un popor de altă rasă. Ţinta este doar ţara lor, cu subsolul ei plin de gaze şi ţiţei, pe care nu merită să-l exploateze cei care locuiesc în România.
În fond, totul se reduce la resurse, la profit, la distribuirea profitului. În cazul OMV austriecii nu deţin decât 51%. Statul român şi-a reţinut un procent de 20%, în timp ce restul acţiunilor sunt deţinute de persoane fizice şi juridice. Prin urmare, boicotând OMV suferă şi restul acţionarilor, inclusiv statul român. Problema este distribuirea profiturilor, jefuirea prin intermediari, şi inginerii financiare. Aici nu mai este vorba despre rasism, ci doar despre bani. Este greu să acceptăm că în UE există partide naţionaliste, de vreme ce principiile după care stau la baza acestei înfrăţiri sunt libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept. Facem abstracţie de promovarea păcii şi a stabilităţii. Pentru că, la margini de UE nu avem parte de pace, din moment ce ajutăm cu arme o ţară care se află în război. De stabilitate este mai greu de vorbit după izbucnirea crizei.
În acest context, instabilitate monetară, inflaţie, criză energetică, exod al populaţiilor dinspre est spre vest, spre dezamăgirea populaţiei din vest, apar ca ciupercile după ploaie partidele naţionaliste. În România, un partid naţionalist înaintează cu greu. AUR, după o ascensiune fulminantă în parlament, cam bate pasul pe loc, în jurul a 10-15 procente.
În Ungaria, FIDESZ-ul fiind mereu acuzat de instituţiile europene că nu respectă statul de drept, libertatea presei, poate fi considerat un partid naţionalist aflat la guvernare. În Austria partidul cancelarului Nehammer a intrat în campania electorală cu un program anti-migraţie, anti-străini. După votul anti-România se poate concluziona că are toate ingredientele pentru a fi catalogat un partid naţionalist. Întrebarea este dacă în România vor continua revoltele anti-Austria, cu timpul se vor transforma în revolte anti-UE?
În fond, UE ne-a închis porţile. Ieşirile unor politicieni de vârf împotriva cancelarului austriac nu sunt decât expresii ale unui naţionalism incipient.
Fii primul care comentează