INTERVIU INFORMAȚIA ZILEI
Asculta acest articolGeorge Vulturescu. Poet, publicist, realizator de reviste literare, producător de evenimente culturale, pasionat de călătorii, în țară și străinătate. În sfârșit, scriitor în toată puterea cuvântului. Acum aici, în loc să vorbim prostii, ce s-ar întâmpla dacă ți-aș lua un interviu? Am o sculă care înregistrează și transcrie textul vorbit. Uite, pentru început, îți propun să-ți pui singur o întrebare. Dar una grea. La care să răspunzi direct, fără să te gândești prea mult.
Lansare de carte: George Vulturescu, D .Păcuraru, Al. Pintescu, Dan-Silviu Boerescu, Radu Sergiu Ruba
– Să-mi pun singur o întrebare grea și tot eu să răspund la ea?
– Da. Pe vremuri, i-am cerut lui Pintescu să-și ia singur un interviu și mi-a spus că și-a pus întrebări atât de grele încât nu a putut răspunde la niciuna dintre ele.
– Da, mare figură, Sandu al nostru. Hai să-i cinstim memoria cu un pahar. Ehei, să-mi pun singur o întrebare? Uite că am găsit: la ce lucrezi, domnule George Vulturescu?
– Foarte grea, ce să zic?
-Azi, de exemplu, chemându-mă la tine m-ai întrerupt dintr-un studiu despre Eminescu și Macedonski…Lucrez la o paralelă intertextuală pe motivul ”nopții”
la cei doi poeți.
– Ți-a comandat-o cineva sau o faci pentru că așa vrei tu?
– Cerută de Ion Munteanu, coordonatorul Festivalului Al. Macedonski de la Craiova, editorul Caietelor macedonskiene. A ajuns la volumul V, 400 de pagini. Am acolo și eu un tex., ca și la celelalte precedente. Sunt, deci, un vechi participant. Anul acesta am fost cu Gh. Glodeanu. Așadar, te-am … probozit codrenește…
– Știam acest lucru, la Craiova se fac lucruri minunate, dar un reporter bun nu pune întrebări la care nu știe răspunsul. Un reporter bun doar îl verifică pe intervievat.
– Da? Acum poți să-mi dai o cafea… și ceva pe lângă ea, și consider că am terminat interviul dacă tu știi răspunsurile dinainte.
George Vulturescu, D. Păcuraru, Vasile Negreșteanu in atelierul pictorului , București
– Acest lucru este valabil în politică. În literatură, în artă, în cultură, este altceva. Să continuăm, totuși. Pentru că ai dat un răspuns atât de bun, te-aș ruga să-ți mai pui o întrebare. Una care să facă lumină în jurul apariției revistei Poesis. Cum, unde și de ce o revistă “Poesis” la Satu Mare?
– Să-mi pun singur încă o întrebare? Așa să tot fii reporter de teren. Îi pui pe oameni să-și pună singuri întrebări și gata interviul. Întrebarea mea pentru mine? Uite întrebarea: ”De ce nu te-ai îmbogățit, ortace Vulturescu? Zic ”ortac” pentru că lucrez în subteranele creierului căutând, mereu, minereul poeziei…Ai fi putut avea ceva bani să poți participa la Târgul de carte de la București (un hotel – 2/3 zile, câteva cafele cu scriitorii din țară, mai lăsai un articol, grupaje de poeme, îți lansai cartea apărută anul respectiv. Mi-aș răspunde, scrâșnind din dinți, că nu m-am îmbogățit pentru că am ales să lucrez în cultura sătmăreană, accentuez CULTURA SĂTMĂREANĂ, pe bani de nimic și unde, după vreo cinci ani de la pensionare, nu mai știe nimeni că tu ai dat numele Casei de cultură de pe Cuza-Vodă, ”George M. Zamfirescu” când erai director, că ai organizat primele colocvii dedicate lui G.M. Zamfirescu, cu afișe, pliante biografice și invitați de prestigiu din țară, că ai primit în dar sculptura cu bustul scriitorului de la fiica lui, doamna Raluca Zamfirescu, și anul acesta, la expoziția adusă de la București, de la Muzeul Literaturii Române, de la prietenul nostru Ioan Cristescu, pentru care tu te faci vinovat, la Casa Meșteșugarilor, nici nu ai fost invitat/amintit, că aici a lipsit ce era important: afișele/caietele spectacol de la manifestările prin care i-ai întreținut numele la Satu Mare vreo 15 ani…Merita? Și câte altele nu sunt de amintit. Dar cei din politichia de azi șterg totul fără să adauge nimic…
La Carei, Anii 1990, grup de scriitori in fața monumentului Ostașului român de Vida Geza
– Răspuns bun. Poate puțin prea încrâncenat. Chestia aia cu scrâșnind din dinți este tare de tot. Țin, totuși, să-ți reamintesc că tu l-ai sărbătorit pe G.M. Zamfirescu în Maramureș. Una pentru că revista lui se chema Icoane Maramureșene, și doi pentru că ai luat un premiu.
– Da, am luat un premiu în Maramureș.
– Felicitări. Acum îți pun o întrebare. Una ramificată. Pentru că am senzația că nu prea o să am șanse să te întrerup. Ca o măsură de prevedere îți pun trei întrebări dintr-un foc. Trei întrebări esențiale:
1. Cum vezi evoluția scriitorului George Vulturescu dacă trăia în București?
2. Cum ar fi arătat o revistă “Poesis” scoasă la București?
3. Cum vezi festivalul “Zilele Poesis” dacă le organizai la București?
– Cum? Sper să le țin minte pe toate trei. De fapt, dacă mă gândesc bine nu este decât o singură întrebare. Despre Poesis.
– Vrei să spui că atunci când zici Poesis zici Vulturescu, iar când zici Vulturescu zici Poesis?
Grup de scriitori în Ucraina
– Vezi că te-ai prins? De ce o revistă POESIS la Satu Mare?
– Revista Poesis, am scris, și știi deja asta: am gândit-o dintr-o reacție a celui care scria în ”provincie”. Oriunde mergeam, la Cluj, la București, cu câteva poeme, cu o carte, eram privit de sus…Am bătut redacțiile, fie singur, fie cu tine, care m-ai însoțit adesea, am participat la Colocvii din țară, Târgu Neamț, Sighișoara, București… i-am văzut pe actanți: nu erau mai buni decât noi cei de la Satu Mare. Eram atunci, aici: Al. Pintescu, Ion Vădan, Dorin Sălăjan, Ion Bledea, Ion Baias, Tudor Daneș, Ilie Sălceanu, George Achim, Corneliu Bala, Nae Antonescu, Emil Matei, Ion Bala, Ion Ghiur. Apoi ai venit tu, un mânz obraznic.
– Mulțumesc că m-ai trecut la alte rase…
– Pagini sătmărene… doar dintre cei care nu mai sunt azi în viață…Atunci am pus la cale suplimentul Pagini sătmărene, 1984 – 1986 pe lângă revista Tribuna, unde-l aveam redactor-șef pe consăteanul meu din Tătărești, prozatorul Vasile Sălăjan, cu sprijinul financiar de la Casa de cultură unde eram director – de remarcat ”spatele” asigurat de D-na Grumeza Elena și Vasile Savinescu… Așa că visul Poesis s-a născut pe solul acestei ”generații” din care noi doi, Dumitre, facem parte. Desigur era un ”vis de poet” pe care l-am întreținut cu greu ca pe un copil neajutorat…
– Ceva detalii picante…
– Vrei detalii ”picante”? Oho, câte…Dar îți voi da doar una: revista nu aveam voie să o editez la Tipografia ”Someșul” – Satu Mare. Erau doi ”revoluționari” care au pus stăpânire pe ea și care tot anunțau ”apariția” unei mari reviste culturale. Așa că eu am editat – 2 ani – revista Poesis la Tipografia de Vest din Oradea. Mergeam cu mașina, cu Pintescu, Emil Matei și făceam corecturile…
Cu Matei era așa: atunci își luase carnetul de conducere… În mașină vorbea tot ce trebuia să facă, zicea: ”Acum vine ăsta cu camionul…Trebuie să mă distanțez spre dreapta… Acum e curba asta: trebuie să încetinesc…” Iar eu, la dreapta lui, râdeam în hohote până când m-a dat jos din mașină – apucasem cu mâna mapa cu corecturile și am ieșit pe șosea. Eram după Valea lui Mihai și el a întors mașina și pornit spre Satu Mare. Eu, pe jos, spre Oradea…După un timp mă ajunge din spate o mașină care claxona: era Matei. ”Nu mă pot concentra dacă mă bruiezi…”, zice proaspătul șofer și mergem mai departe spre Oradea, la tipografie. Ar trebui să știi pentru că acolo ți-ai tipărit și tu prima ta carte. “Miere de viespi” în 1989.
– În 1988. Dar ai uitat să spui ce marcă era mașina lui Emil Matei.
– Păi nu mă pricep. Ce marcă era?
– Vezi dacă nu recitești presa de atunci. Emil Matei a scris un lung serial în Solstițiu cu titlul “Am participat la campania electorală pentru PNȚCD. Era un Trabant. Deci primul număr din Poesis, apărut în 1990 s-a dus la tipografia din Oradea într-un Trabant. O mașină dispărută. Ar trebui să fii mândru că primul număr al revistei Poesis a fost tipărit la Oradea. Acolo, la Oradea, a debutat și Eminescu, în revista Familia, în anul 1866. Și tot la Oradea, în aceeași revistă Familia a mai debutat un poet. Știu cum îl cheamă, dar nu știu anul. Poate îmi spui tu anul. Și dacă se poate și data.
– Cred că faci aluzie la debutul meu din revista Familia?
– Desigur. O să te întreb altădată despre debutul tău. Sau poate îmi spui mai târziu. Acum să trecem la chestiuni mai serioase. Cum vezi evoluția scriitorului George Vulturescu dacă ar fi trăit în București? Este a doua ramificație a întrebării de mai sus.
– Ehei, bună întrebare! Hai să ne gândim: aici, departe de Capitală, mi-am obținut titlul de “doctor” în ”literatura contemporană”. Dacă eram la București, fii sigur, eram la facultate, undeva, îmi plăcea la catedră. Am predat o vreme la Liceul Doamna Stanca. La București eram între scriitori: debutasem ( aici în provincie ) la Familia cu o prezentare elogioasă a lui Șt. Aug. Doinaș; publicasem în Luceafărul la București prezentat de Grigore Hagiu, Ion Gheorghe și Cezar Ivănescu; publicasem la Amfiteatru – cu o prezentare a Constanței Buzea… Ei, bine…Dacă eram acolo aș fi fost acceptat în oricare redacție…Nu uita că am fost două legislaturi în Consiliul Național al Uniunii Scriitorilor cu votul Filialei Cluj-Napoca: sunt sigur că aș fi fost cooptat în vreo ”comisie” în Capitală… Dar, partea rea: aveam, cred, carieră, însă, sunt sigur, cărțile mele – cu pecetea ”Nordului”, cu energetica și verbul din această ”mitografie” (cum a scris Gh. Glodeanu) – nu le-aș fi putut scrie decât aici, la Satu Mare… Nu știu dacă regret sau nu că am rămas la Satu Mare. Mai reflectez.
În Germania, pe malul Rinului : D.Pacuraru, Al. Pintescu, Christian Schenk, George Vulturescu
– Eu, dimpotrivă, cred că în București ai fi dus o viață de boem. În sfârșit, ți-a fost scris să bați străzile din Satu Mare, să treci zilnic podul de peste Someș – și hai să te laud un pic – să scoți revista Poesis. Cum ar fi arătat o revistă Poesis la București?
– O revistă gândită de mine în tandem cu un Festival dedicat poeziei nu ar fi putut apare la București! Știm, amândoi că evenimentul literar cel mai important din București este Festivalul Internațional de Poezie București (FIPB) Din Satu Mare numai noi doi suntem invitați de câțiva ani…Realizatorul este Muzeul Național al Literaturii Române coordonat de directorul Ioan Cristescu, devotat scriitorilor, neobosit în inițiative, cercetător avizat al literaturii. Muzeul este finanțat de Primăria Capitalei și Ministerul Culturii…Vezi tu, Domnule Sătmărean, pe cineva la primăria Satu Mare & Consiliul Județean care să parieze pe cultură, pe unicitatea acestui loc și pe creatorii de aici? Nu cred că vezi…
– Stai puțin. Aici, acum, eu pun întrebările. Eu sunt reporterul, iar domnia ta ești invitatul. Iar în al doilea rând nu mă consider sătmărean nici dacă pui un domnule în față. Îmi place să cred că sunt de nicăieri.
– Stai puțin. Cum adică tu pui întrebările? Atunci de ce m-ai pus să-mi pun singur o întrebare? Ba chiar două.
– Nu știam cum să încep un dialog cu tine. Pentru că – nu te supăra, – vorbești cam mult. Indiferent cu cine stai la masă nu se aude decât vocea ta. Ești un povestitor înnăscut. Păcat că…
-Da? Vorbesc mult? Atunci lasă-mă să-ți spun ceva foarte important: noi doi am stat față în față cu cei mai importanți scriitori din țară, la dialoguri, dezbateri nu monologuri cum sugerezi tu. Nopți, multe nopți. Ne puneau pe cântar, ne analizau și ”mușcau”…Mușcam și noi cu poeme excelente în buzunar fără să ne lăsăm nici talentul nici ideile…Ne-au văzut că stăm pe picioare proprii, ne-au acceptat, apoi, accentuez, au VENIT EI LA SATU MARE când i-am chemat la Poesis. Pentru că ne CUNOȘTEAU… Vreau să accentuez asta când transcrii discuția asta.
– Este înregistrată și se transcrie singură. ( Urmează un pasaj de netranscris, timp în care invitatul meu cere o cafea, iar eu un whisky mic), Apoi, reînviorat, continuă.
– … a venit vreodată cineva chemat de…vreun oficial, de partidele sau ”oamenii lor culturali” ? Nu. O revistă cu un Festival se face cu încredere în ceea ce faci și cu valori. De-o parte și de alta – locale și invitați…
Mai e și intuiția organizatorică: am pus în valoare scriitorii locali. Cei valoroși, desigur. I-am pus ”în legătură”, am intuit valoarea geografiei culturale din județ și am pus-o la dispoziție: la Negrești-Oaș mă bazam pe directorul Remus Vârnav și pe Dorel Petrehuș. Ce ”parteneri” de dialog aveau în ei universitarii, artiștii din țară și străinătate care veneau acolo! Acum este alături de noi D-na Anca Rusu și Primăria locală. La Carei îl aveam pe primarul Eugen Kovacs, care știa să se facă prețuit și ca ”maghiar” și ca ”șvab” și ca român…Dar câte locuri n-au mai intrat în traseele culturale ale oaspeților: Apa, Medieșul Aurit, Certeze, Bixad…Să nu uit ambianța culturală de la Colegiul ”M. Eminescu” unde Pop Ioan, directorul, știa să să se pună în evidență…Încheind, fără alte detalii – multe și unice – , putem spune acum, la ediția XXXV-a, că orice revistă va apare după noi – va fi o ”copie” slabă, un festival ”plagiat”…Noi am dat substanță culturală prin scrierile proprii, prin relația valorică cu scriitorii din țară…
Împreună cu Laurențiu Ulici, președintele Uniunii Scriitorilor
– Mi se pare că deja ai răspuns la o întrebare pe care abia acum ți-o pun. Cum vezi viitorul literar al unui oraș de provincie ca Satu Mare?
– Să nu se supere nimeni: la vârsta mea nu mai poți să pui sub preș ceea ce nu e valoare…Așadar, Dumitre, nu văd bine acest ”viitor”… Generațiile scad. A scăzut și creativitatea lor. Poți pune cinci oameni, tineri, alături de numele celor din generația noastră arătată mai sus? Lipsește contactul cu cartea. A venit vreun ”scriitor” de la vreo Universitate în ultimii ani să se stabilească aici? cu scriitorii din CENTRELE culturale ale țării…Nu-ți amintești, Dumitru Păcuraru, cum mergeam cu trenuri și bilete de doi lei, cum dormeam pe băncile gărilor din București, Brașov, Iași…La aniversarea Eminescu de la Botoșani, din 1989, am dormit în curtea unui localnic…Vezi pe cineva de aici să aibă aceeași ardoare pentru cultură, cum aveam noi atunci? Unii care sunt buni azi la Satu Mare vor fi înghițiți de dorința carierei – nu vor excela în creație proprie, pentru asta îți trebuie și puțină nebunie creatoare, și praf pe bocanci, și întârzieri prin cafenele și amfiteatre unde se vorbește despre ce e nou în cultură, unde se recită, se susțin prelegeri cot la cot cu ceilalți, unde e vârtej cultural, nu ”cenaclu” de căldicei… Moneda valabilă e una singură – și acum și atunci când eram noi tineri – să scrii bine, să fii original, să-l știi să-l accepți pe celălalt…
– Stai, stai, oprește-te puțin. Voiam să-ți pun o întrebare de final, dar deja văd că ai răspuns la o întrebare pe care nu ți-am pus-o. O întrebare de baraj: cum vezi viitorul literar și artistic al orașului Satu Mare? Poți să dai și un răspuns în două culori. Alb sau negru?
– Vrei să-ți răspund și pe …culori ? Ei, bine: văd viitorul literaturii sătmărene într-un tablou gri.
– Eu aș fi mai optimist.
– Tu, mai optimist? Atunci spune tu cum vezi viitorul literar – și dacă vrei și artistic – într-un oraș de provincie ca Satu Mare. Și vreau un răspuns tot “în culori”.
– Mare pișicher. Ai aruncat găina moartă în grădina mea.
– Mulțumesc. Consider că mi-ai răspuns. Chestia asta cu “găina moartă” este cel mai bun răspuns. Gata, am terminat interviul. De acum tot ce spui poate fi folosit împotriva ta.
– Mereu vrei să ai ultimul cuvânt.
– Normal.
Citeste si:
Vernisajul Expoziţiei Aurel Popp, un eveniment artistic greu de egalat
A 27-a întâlnire a scriitorilor români şi străini la Zilele Culturale Poesis
Zilele Culturale Poesis au transformat Satu Mare în Capitala Poeziei
Fii primul care comentează